Aş încerca să argumentez de ce ar trebui să mergeţi la Alba Iulia între 30 august – 1 septembrie la Festivalul Dilema veche. Mai întîi, pentru că suita de evenimente are protagonişti de cea mai bună calitate. Apoi, pentru că locul nu e ales întîmplător: Cetatea Alba Carolina oferă un „decor“ şi un spirit vechi, potrivit întru totul unei asemenea experienţe culturale, pe care nu o puteţi trăi în altă parte.
În februarie, bulgarii au ieșit în stradă pentru că nu-și mai puteau plăti facturile la electricitate. Manifestațiile au condus la organizarea de alegeri anticipate. Ceea ce n-a rezolvat problemele, pentru că guvernul socialist rezultat după alegeri are o poziție șubredă, iar premierul Plamen Oreșarski, după cum scrie un comentator bulgar, “poartă masca monarhiei, doreşte să se adreseze naţiunii în calitate de conducător suveran, convins că societatea ar trebui să accepte în tăcere tot soiul de
Ani la rînd, a tradus din engleză textele pe care le publica Andrei Codrescu la rubrica sa din Dilema. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea „potriveală“ perfectă între stilul, nuanţele, intenţiile şi chiţibuşurile autorului şi expresivitatea găsită de traducător.
S-au publicat rezultatele examenului de definitivat în învăţământ: au promovat doar vreo 60% dintre profesori. Aşa că au apărut, ca în fiecare an, indignările: „vai, ăştia sunt profesorii copiilor noştri?...”. Da, ăştia sunt. Unii consideră acest examen inutil: la ce bun, după trei ani de la terminarea facultăţii, să mai dai un examen?
După ce am stat (ca măsură de igienă intelectuală) câtva timp fără știri din România, când m-am hotărât să revin în actualitatea noastră cea de toate zilele am dat, pe lângă deja plicticoasele frecușuri politice, peste două știri despre demolări. În București s-a mai dărâmat o clădire veche din zona Calea Griviței, iar la Roman s-a demolat casa în care a locuit scriitorul Max Blecher.
De ce ai vizita, în vacanţă fiind, un Muzeu Internaţional al Ziarelor? Nu doar din pură curiozitate turistică, ci pentru că, aşa cum scrie pe site-ul www.izm.de – e unul dintre cele mai mari din lume şi, renovat complet şi redeschis în 2011, are o formulă de prezentare modernă şi interactivă.
Corupţia la bacalaureat a fost subiectul principal al ultimelor săptămâni. Dar sutele de lei sau de euro date de unii părinţi reprezintă doar sfârşitul unui proces. Începutul e în altă parte.
A început ca jurnalistă la Mediafax şi Adevărul şi a ajuns, după cîţiva ani, în mediul corporatist, fondatoarea unui ONG şi iniţiatoarea unor proiecte educaţionale. Simona David-Crisbăşanu s-a specializat, în timp, în comunicare şi relaţii publice, dar pe blogul său scrie că, de la o vreme, nu mai simte aceeaşi dorinţă de a comunica şi de a socializa.
În fiecare an, la începutul verii, se umple ţărişoara, pentru cîteva zile, de comentarii şi opinii despre bacalaureat şi examenul de capacitate. În restul anului, despre problemele reale ale educaţiei se tace vîrtos.
"În primul rînd, ar trebui să înţelegem că a da e mai important decît a lua. Apoi, lucrul în echipă. Iar în al treilea rînd, spiritul antreprenorial şi iniţiativa. Căci antreprenoriatul va salva România – prin întreprinderile mici, prin meseriaşi, meşteşugari, mică producţie, turism, agricultură. Spiritul antreprenorial trebuie educat din grădiniţă."
Ce să declare şi, mai ales, ce să facă aceşti miniştri (oricum s-ar numi ei) după ce s-a întîmplat o nenorocire? În toate ţările au loc accidente, iar vreo declaraţie ministerială nu întoarce înapoi vieţile pierdute. Şi totuşi, la noi se aşteaptă ca miniştrii “să iasă cu declaraţii”. Adică să amplifice şi mai mult hărmălaia şi torentele de vorbe.
Am fost curios să aflu ce caută acolo, aşa că i-am cerut un interviu rapid, pe chat, în „pauza“ dintre două episoade ale evenimentelor de la Istanbul. Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este singurul jurnalist român care a transmis, sistematic, ce s-a întîmplat în ultimele săptămîni în Turcia.
“Ne-am eliberat de Marga!” – mi-a spus bucuros, la telefon, un prieten străin, care cunoaşte foarte bine cultura şi actualitatea românească. Mă sunase special să-mi spună asta (altminteri, mă sună foarte rar). “Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor” – am vrut să-i răspund, sceptic, cu gândul la ce va urma.
Radu Tătucu este preşedintele acestei organizaţii care îşi asumă, programatic, un vis: „Our dream is to build a fair and competitive Romania by 2020.“ A studiat la Harvard, la John F. Kennedy School of Government, iar acum urmează un program de master la London School of Economics.
În prezent, conduce o importantă firmă de avocatură – Ţuca, Zbârcea & Asociaţii. În urmă cu aproape 20 de ani, Florentin Ţuca era student la Drept şi publica primul său articol în Dilema. Citeşte revista de la începuturile sale: „Am fost îndrăgostit de Dilema, ţin minte primul ei număr, cu editorialul lui Andrei Pleşu."
În ultimii ani, a tradus în italiană mai multe volume de Mircea Cărtărescu – şi multă lume a aflat despre el în această calitate. Dar mult mai puţini ştiu, de pildă, că a publicat, în Italia, un volum despre Cimitirul Vesel de la Săpînţa: o antologie a inscripţiilor de pe cruci, studiate filologic şi critic.
Corina Şuteu a creat Asociaţia Culturală Ecumest şi un teatru de proiecte, a fost cîţiva ani directoare la UNITER, a fost directoarea ICR New York pînă anul trecut, cînd a demisionat în semn de protest faţă de noua conducere a ICR. Oamenii avizaţi spun că e cel mai bun manager cultural pe care îl avem.
La început, am crezut că vorbesc eu prea rar. Apoi, mi-am dat seama că profesorul Radu Gologan intuieşte încotro „bat“, cînd încă n-am ajuns nici la jumătatea întrebării. Vorbeşte pe un ton cald, zîmbeşte tot timpul, foloseşte cuvîntul „copii“ în momentul în care se referă la elevi şi studenţi.
La petrecerea de 20 de ani a revistei noastre (care a avut loc în februarie), unul dintre premiile la tombolă a fost „un interviu în Dilema veche“. Cînd l-am anunţat, de pe scenă, nu a venit nimeni să-l revendice. Ulterior, un domn discret şi elegant m-a abordat zîmbind, mi-a arătat numărul de tombolă şi mi-a spus „sînt cîştigătorul interviului“. Domnul se numeşte Mihai Moroiu.
Cînd am realizat interviul, venea de la susţinerea unui referat pentru teza de doctorat în horticultură. Mi-a arătat un proiect integrat de oeno-turism (parte a tezei sale) care te face să visezi: ceva fabulos. Dar Cătălin Păduraru are un stil de a te convinge că „fabulosul“ nu e atît de departe de realitate.
Cînd vorbeşte despre proiectele la care lucrează, Oana Marinescu transmite un fel de entuziasm bine controlat. De exemplu, despre Festivalul „George Enescu“ de anul acesta – a cărui strategie de comunicare o coordonează prin firma sa, OMA Vision – susţine că va transforma Bucureştiul într-un „oraş creativ“.
"Caragiale spunea că, dacă România e o ţară în care nu se face mult şi nu se gîndeşte mult, măcar se vorbeşte mult. E valabil! Politicienii români vorbesc cum nu vorbesc alţii – nu ştiu cum e în Italia, de pildă, dar în România se vorbeşte extrem, extrem de mult."
"Pînă la urmă, orice afacere îşi propune nu doar să facă bani – ăsta e doar un scop pragmatic –, dar are şi ceea ce se cheamă o misiune. Unii au o misiune pragmatică – să ajungă la un miliard de dolari sau de euro –, alţii îşi propun să construiască, să exceleze într-un domeniu, să se impună prin ceva."
De cîtva timp, pe mai toate posturile TV putem vedea cîteva spoturi cu variaţiuni pe tema „sînt cetăţean european şi am drepturi“. Un astfel de cetăţean este pus în situaţii concrete de viaţă – şi-a cumpărat un laptop şi nu-i merge, vrea să returneze un produs cumpărat online, s-a dus în vacanţă, şi camera de hotel nu are aer condiţionat, aşa cum scria în ofertă.
Legea Educaţiei Naţionale, adoptată pe vremea cînd era ministru dl Daniel Funeriu, era cam stufoasă, căuta să reglementeze prea multe, avea nevoie de o cantitate mare de norme de aplicare şi de ordine ale ministrului pentru a stabili concret ce şi cum, dar, una peste alta, propunea cîteva schimbări importante în sistemul de învăţămînt, cu şansa de a da rezultate în timp.
Constat că la noi „actualitatea“ politică televizată e făcută, în continuare, pe colţul mesei, din subiecte – unul mai palpitant ca altul – precum: Blaga sau Udrea?; cum presupun diverşi lideri politici că ar trebui să fie Constituţia
N-am avut, înainte de 2007, o dezbatere serioasă despre aderarea la UE, ci doar un mare euro-entuziasm, cu gîndul la fondurile europene şi la creşterea nivelului de trai. Cam la atît s-a redus înţelegerea celor mai mulţi cetăţeni şi politicieni români cu privire la „intrarea în Europa“. Am intrat, dar Europa nu prea a ajuns cu adevărat la noi.
Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de isteria cărnii de cal şi mai atenţi la ce s-a întîmplat la alegerile din Italia. Să le luăm pe rînd, pentru că amîndouă sînt „chestiuni de importanţă europeană“. Deci ne privesc şi pe noi.
Cartea profesorului Lucian Boia De ce este România altfel? a fost printre cele mai vîndute la tîrgul Gaudeamus din 2012 şi, de atunci, se vinde bine în continuare. S-a scris mult despre ea – de la cronici publicate în reviste culturale pînă la editoriale ori simple comentarii pe forumurile ziarelor – şi a stîrnit controverse.
Nu despre carte vreau să vorbesc, ci despre problema în sine. Cartea, cred, am înţeles-o corect: e un eseu provocator, nu o sinteză academică, nici un studiu aplicat. E şi o excepţională idee de marketing. Cred că titlul i l-a dat dl Gabriel Liiceanu – îi simt amprenta stilistică în formula De ce este România altfel?.
Observ, de la o vreme, pe site-uri, bloguri şi reţele sociale, că tot ceea ce priveşte într-o formă sau alta identitatea naţională are căutare. Ştirile, articolele, comentariile care spun ceva despre cum e România, cum sînt românii, ori care consemnează vreun succes românesc peste hotare au parte de mii de click-uri, like-uri şi sumedenii de comentarii.
Nu, nu vreau să îndemn la vreo revoluţie – mi s-ar părea ineficientă, ca şi toate celelalte care au avut loc. Vreau doar să atrag atenţia asupra unui proces extrem de interesant, a cărui miză e – dincolo de obiectivele sale specifice – demonstraţia că ideea de „cetăţean european“ nu e doar o vorbă goală din masivele Tratate ale UE.
Reapărut pe scena politică a Italiei cu aerul că „ţara are nevoie de el“, Silvio Berlusconi a început să agite atmosfera (care altminteri risca, fără el, să devină cam ternă). Reţeta e ştiută şi repetată, Il Grande Communicatore lansînd în campania electorală, cinic, cîteva „teme“ despre care ştie că vor atrage atenţia.
Primul număr al Dilemei a avut drept temă „Catastrofa“. Sau, mai exact, „Catastrofa la români“. Căci, la multe dintre temele de atunci sau de mai tîrziu, adăugam „...la români“, chiar dacă nu apărea în titlul pus pe prima pagină.
Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale – ca noi toţi. O chema Luminiţa. Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea în capătul tunelului, fără să-i spună altceva decît atît: cînd o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt al tunelului, o să fie bine pentru toţi.
În zilele noastre cu multe televiziuni, talk-show-ul e omniprezent. Pentru că e ieftin. Iar managerii televiziunilor mici, dar bătăioase, ştiu acest lucru. În loc să trimiţi reporteri pe teren care să facă anchete şi reportaje despre viaţa reală şi despre problemele oamenilor, mai bine inviţi seară de seară în studio cîţiva inşi care să-şi dea cu părerea despre care cred ei că ar fi problemele oamenilor.
Sînt la Dilema din 1993 şi – cu excepţia directorului fondator, dl Andrei Pleşu – am rămas singurul din redacţie care a însoţit tot parcursul revistei, de la începuturi. Am petrecut, aşadar, mai bine de 1000 de săptămîni din viaţă cu colegii de redacţie, mai vechi şi mai noi. Aşa încît, o dată la 20 de ani, sper că mi se îngăduie o succintă „recapitulare“.
Dacă iei la rînd forumurile şi comentariile de pe site-urile ziarelor ori micro-anchetele pe stradă realizate de reporterii radio şi TV, observi că, în ultima vreme, cuvîntul „contribuabil“ a căpătat o tot mai mare răspîndire. Zilele trecute, de pildă, o ştire anunţa (de fapt, e o ştire „ciclică“, pentru că aşa e şi fenomenul pe care îl prezintă) că au apărut gropi în autostrăzi.
Viaţa e în altă parte – scrie un cititor la sfîrşitul comentariului său plasat pe dilemaveche.ro. E o expresie stereotipă pe care am întîlnit-o de multe ori (ba, dacă îmi amintesc bine, am şi folosit-o cîteodată). Ca toate stereotipiile, are, într-o primă fază, calitatea de a exprima succint un adevăr pe care e greu să nu-l accepţi.
Acum, că a trecut (pentru a cîta oară?...) sfîrşitul lumii, putem reveni la ocupaţiunile şi perspectivele noastre mai puţin catastrofice – deşi, la români, anunţarea catastrofelor mari şi mici e aproape cotidiană. Ceea ce conduce, pînă la urmă, la uzarea sensului: vaccinaţi zilnic cu porţii homeopatice de dezastre (economice, sociale, politice şi eţetera), riscăm să devenim insensibili la „adevărata“ catastrofă.
Tocmai auzisem un banc nou pe teme politice şi mă întrebam dacă e de bine sau de rău că în România au reînceput să apară astfel de bancuri. Iată-l: „De ce se organizează alegeri în România? Ca să se afle cine va fi partenerul de guvernare al UDMR“. Nu se mai potriveşte. Deocamdată.
E minunat. Avem numai veşti bune zilele astea. Întîi, că am luat şi noi Nobelul. Noi, românii. Căci, în calitate de cetăţeni europeni, premiul e un pic şi al nostru, nu? Că doar nu e doar al lui Barroso, Van Rompuy şi Martin Schultz. Sau al celor 21 de şefi de state şi guverne care s-au dus la Oslo la ceremonie.
De 1 Decembrie, sîntem un popor minunat. Un duh al concordiei naţionale îşi trece aripa peste capetele noastre, „mîndria de a fi român“ e pe buzele tuturor şi, dacă stăm cu ochii în televizor, trăim senzaţia unei comunităţi vii, animate de valori şi idealuri adevărate.
Consiliul European nu a reuşit să aprobe bugetul, aşa că presa europeană toacă mărunt problema. Se comentează mai ales atitudinea „vinovaţilor“ care, pentru că vor reduceri bugetare, au stricat frumuseţe de consens european.
Mi-a povestit cineva că, într-un proiect cu fonduri europene care se desfăşura în creierii munţilor (unde telefonia mobilă nu prea ajunge), solicitantul trecuse în buget cîteva staţii de emisie-recepţie, cu ajutorul cărora cei care urmau să lucreze ar fi putut comunica între ei şi/sau cu „baza“ aflată mai la vale.
Mai multe site-uri care difuzează filme şi seriale au fost reclamate la Consiliul Naţional al Audiovizualului de către PRO TV, pe motiv că ar încălca drepturile de autor. Şi pentru că site-urile care oferă „servicii video la cerere“ trebuie să trimită o notificare la CNA. CNA a făcut ceea ce putea face: a trimis o adresă la poliţie.
Premierul Victor Ponta iar vrea la Consiliul European. De data asta – o fi învăţat ceva din greşeli?... – s-a făcut cuminte şi cere voie, nu mai fură startul pentru a ajunge primul la Bruxelles, ca data trecută. A declarat că va cere oficial mandat din partea preşedintelui Traian Băsescu şi va informa Parlamentul.
Meseria de spion stă sub semnul paradoxului: există multe cărţi şi filme din care publicul crede că a înţeles „despre ce e vorba“, dar nu se vorbeşte mai deloc despre realitatea ei cotidiană. Nici nu se poate. E pusă sub semnul secretului.
N-am să ştiu niciodată cum îi cheamă. Mi-au fost prezentaţi cu nişte nume obişnuite – poate or fi chiar ale lor, din buletin, nu „nume de serviciu“ – şi cu două vorbe despre competenţele lor: ea „este psiholog, dar are şi experienţă operativă“, el „este unul dintre cei mai buni ofiţeri operativi“. Aşadar, de aici înainte vor fi „Ea“ şi „El“.
