Participarea la Bookfest arată, la scară redusă, ceea ce Polonia a reuşit să creeze şi România nu: instituţii culturale serioase şi consecvente, care pun în practică politici coerente pentru promovarea cărţii şi a lecturii. Institutul Polonez e foarte activ nu doar la Bucureşti, ci în toate capitalele. (Aşa a fost şi Institutul Cultural român, dar politica proastă şi oportunistă de la noi l-a pus pe butuci).
De mai bine de zece ani, se ocupă de comunicare, de promovarea cărţilor şi a lecturii. A lucrat la Editura Polirom, apoi a înfiinţat Headsome Communications, prima agenţie de la noi dedicată exclusiv cărţilor. E, cu alte cuvinte, „piaristă“ – persoana cea mai potrivită pentru a discuta cum stăm cu promovarea cărţilor.
Dacă o ţinem una şi bună că ne-am prins cum e România şi cum sînt românii, rămînem în repetarea mecanică – dar cît mai “expresivă” – a unor banalităţi şi clişee. De-aia zic că m-am săturat – sau m-am plictisit – de toate lamentările pe tema “m-am săturat de Romînia”. Pentru că au devenit cu totul previzibile.
E cu totul democratic şi legitim să-i îndemni pe cetăţeni să protesteze faţă de clasa politică, să iasă în piaţă pentru a cere “mai multă participare cetăţenească şi mai multă deliberare”. Depinde cînd, cum şi de ce o faci. Dacă o faci exact în ziua alegerilor europene, e profund greşit.
Televizorul meu e mai degrabă un fel de “home cinema” sau de cinematecă la domiciliu: mă uit doar din cînd în cînd la un film vechi pe TCM sau MGM. Dar la emisiunea lui Moise Guran mă uit nesmintit.
Dacă nişte intelectuali care au idei critice (dar spiritul critic, de la Titu Maiorescu încoace, e un lucru folositor în cultura română) sunt “antiromâni”, semidocţii care îi beştelesc devin, automat, “pro-români”? Să fii semidoct e o dovadă de patriotism? Să votezi mincinoşi doar pentru că-ţi fac promisiuni meschine dovedeşte iubire de ţară? Să “vorbeşti ţara de bine la Bruxelles”, cum propune dl Ponta, ascunzând faptul evident că lucrurile merg prost, face vreun bine României? Să trăieşti în
Bogdan Iancu face cercetări de antropologie urbană şi rurală. Va publica în curînd (împreună cu studenţii masteranzi) un volum care explică de ce meseria de bodyguard (sau agent de pază, ori cum vreţi) este aşa de bine reprezentată în Bucureşti (68.000 de angajaţi).
De câteva zile, se consumă energii enorme pe două teme de doi bani: saltul cu paraşuta al Elenei Udrea şi tricoul cu simbolul PMP al preşedintelui Băsescu. Pornind de la aceste două mărunte exemple de PR politic cam primitiv, s-a ajuns la propunerea de suspendare a preşedintelui. Care, la rândul lui, răspunde ţâfnos: “mă îmbrac cum vreau, în timpul liber, pe plajă, mă fotografiez cu cine vreau”. (Bun, şi nu poate păstra pozele de timp liber în albumul de familie?).
Dr. Alexandru Cornea este medic primar, specializat în chirurgie cardiovasculară la Institutul de Boli Cardiovasculare „C.C. Iliescu“, şi asistent universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“. A vrut să devină chirurg de cînd a început facultatea. Aşa că de acolo am pornit discuţia.
După gustul meu, singurul afiş care transmite ceva consistent şi valabil este cel în care apare Monica Macovei: pe el scrie “Împotriva corupţiei. Împotriva sărăciei”. Mesajul corespunde perfect activităţii consecvente a Monicăi Macovei: asta face de atîţia ani, combate corupţia, spre disperarea adversarilor ei care, enervaţi de performanţele sale în Parlamentul European, o “demască” permanent pentru că “pîrăşte România la Bruxelles”.
Profesor de literatură la Facultatea de Litere şi prorector al Universităţii Bucureşti, autor de manuale şcolare, Liviu Papadima cunoaşte foarte bine problemele educaţiei din România. De zeci de ani se vorbeşte despre „reforma sistemului“, dar deocamdată schimbările par să provoace mai degrabă nemulţumiri. Cum stăm, de fapt?
Există oameni care, zi de zi, se ocupă de prevenirea criminalităţii şi pornesc „de la bază“, de la educaţia copiilor. Graţiela Văduva este dr. în sociologie, comisar-şef la Poliţia Capitalei, şefa Serviciului de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii. A coordonat un manual de educaţie juridică pentru elevi – Unde-i lege, nu-i tocmeală – care a fost premiat de Radio România Cultural în 2014.
„Cred că ar trebui să distingem între încălcarea legii drepturilor de autor şi ce fac oamenii cînd au la dispoziţie o reţea care le oferă posibilitatea de a multiplica şi transmite mai departe. Eu cred că e bine că oamenii transmit informaţia şi cunoaşterea.“
Acesta nu e un dosar ca toate celelalte. L-am făcut – vorba cuiva – „ca să rămînă“. Să rămînă în colecţie, şi după ce revista nu va mai apărea. N-am vrut decît să consemnăm un episod trist al societăţii româneşti de astăzi şi să le dăm cititorilor încă o ocazie de a reflecta asupra toxicităţii verbale şi „ideologice“.
Vechea strigătură din 1990 „aţi minţit poporul cu televizorul“ a devenit o biată amintire naivă. Pe atunci exista doar TVR şi grija „poporului“ (sau a unei părţi din el) era ca politicienii să nu folosească televiziunea pentru a manipula (votul, adică democraţia – tînăra şi fragila...).
Televiziunea Română are probleme grave de multă vreme. În urma unei întrevederi cu premierul, directorul general interimar, Stelian Tănase, a anunţat că s-a ajuns la “un plan de măsuri”. Mă tem însă că nu s-au găsit, de fapt, soluţii.
Am aflat tîrziu despre responsabilitatea socială a companiilor. Aşa cum noi toţi, cei care „avem o anumită vîrstă“ şi ne-am format în timpul comunismului, am aflat tîrziu despre tot felul de lucruri importante într-o societate democratică. M-am apucat să citesc cîte ceva despre CSR şi apoi să urmăresc ce se întîmplă în acest domeniu în România.
A lucrat cîţiva ani la Bruxelles, pentru Parlamentul European, apoi pentru Google şi Euractiv. Revenit în ţară, a înfiinţat Smartlink Communications. Se ocupă în special de comunicarea politică şi se declară „un pasionat al politicii online“. Aşa încît Radu Magdin mi s-a părut omul potrivit pentru a discuta despre felul în care se comunică în politica românească.
Biblioteca modernă e definită ca spaţiu comunitar. E singurul spaţiu în care intri fără să plăteşti (la teatru, la muzeu etc. se plăteşte). E un spaţiu care aparţine publicului şi în care relaţia public – privat se defineşte foarte bine.
N-am înțeles mare lucru din zecile de texte, opinii, blogăreli și postări pe Facebook în legătură cu eventuala grațiere a lui Gică Popescu, deși m-am străduit. Adică am făcut tot posibilul să înțeleg argumentația celor care cereau sau respingeau ideea că Traian Băsescu, președintele țării, ar trebui/n-ar trebui să-l grațieze pe marele fotbalist.
Şi-o aminteşte toată lumea de pe vremea cînd prezenta ştirile la televiziune. De mai bine de şapte ani însă, lucrează la Petrom şi se ocupă de proiecte de responsabilitate socială. E greu? Da, dar se poate. De fapt, am discutat cu Mona Nicolici despre dilemele responsabilităţii sociale.
Cei mai mulţi îl cunosc din trupa Holograf. Dar acum reapare sub o „siglă“ veche – Basorelief, o trupă de jazz-rock de la sfîrşitul anilor ’70, reconstituită pentru un nou CD, care va fi lansat pe 26 februarie printr-un concert la Teatrul Excelsior.
“Dom’le” – a zis la un moment dat un tînăr coleg de redacție, un pic agitat, adresîndu-se nouă, celor mai în vîrstă – “da’ voi cum vă întîlneați pe vremea cînd nu erau telefoane mobile? Cum făceați ca să vă găsiți?”.
A apărut şi a crescut online, iar de curînd a devenit şi personaj de carte: Iepurele mizantrop. Creatorii lui sînt Mădălina şi Adrian Răileanu. Aparent, vorbesc despre personajul lor cu o oarecare detaşare şi insistă că Iepurele mizantrop s-a născut „de la sine“.
Directorului CNADNR, Narcis Neaga, i-a trecut prin cap următoarea năzbâtie: "Pentru transportatorii care sunt blocați în trafic, în parcări sau pe marginea drumului, și cărora le expiră rovinieta, îi rugăm să obțină prin orice metode o dovadă că au fost prinși acolo, locul în care au fost, în cazul în care le vine amenda după aceea să...". Să ce? Ce dovezi ar trebui să obțină șoferii blocați în zăpezi? Să-și facă poze cu telefonul mobil și să le pună pe Facebook?
Este critic muzical, şi-a dat doctoratul în muzică şi lucrează la Radio România Muzical din 1997. Este redactor-şef adjunct, a realizat cîteva mii de emisiuni despre muzica clasică şi se ocupă de evenimentele organizate de RRM.
Tehnic vorbind, poate că aşa stau lucrurile, ca în raport: vinovaţi sunt cei care n-au localizat punctul în care se afla avionul prăbuşit, n-au transmis datele etc., etc. Dar harababura instituţională în a cui răspundere cade? Căci acest eveniment neprevăzut nu a făcut decât să scoată la iveală probleme mari şi adânci privind funcţionarea unor instituţii ale statului.
Victoria Nuland, emisar al guvernului SUA, a fost în România și s-a întâlnit cu câțiva oficiali ai statului român, cu câteva organizații ale societății civile și cu câțiva jurnaliști. Dar mulți se bagă în seamă să ne explice ce-a vrut să spună reprezentanta SUA. De unde știu atât de bine cei care nu s-au întâlnit cu oficialul american “care a fost mesajul”?
Biblioteca Pedagogică Națională va deveni o secție a Bibliotecii Centrale Universitare din București. Adică, mai pe scurt, va dispărea. Așa a hotărât Guvernul printr-o ordonanță de urgență publicată pe 30 decembrie.
Povestea e însă mai veche.
Pasionat de muzică, Yves Bigot a deschis, cînd era tînăr, un magazin de discuri la Saint-Tropez. Apoi a fost realizator de emisiuni muzicale şi de divertisment la radio Europe 1 şi la mai multe posturi TV. Din ianuarie 2013, este director general la TV5 MONDE.
Totul pleacă, probabil, de la faptul că, aşa cum spune o formulă de mult intrată în uz, „am avut cea mai sîngeroasă despărţire de comunism din Europa de Est“. Ne-a marcat atît de tare ce s-a întîmplat în decembrie 1989, încît, de atunci, nu mai reuşim să încheiem războiul cu noi înşine.
În 2012, suspendarea preşedintelui Traian Băsescu a declanşat mari tensiuni şi pasiuni. Nu prea au ieşit oameni în stradă – nici pro, nici contra –, n-au ieşit în număr suficient nici la vot, astfel că, pînă la urmă, referendumul a fost invalidat.
Nimeni nu va şti vreodată cîte ziare şi reviste au existat la începutul anilor ’90. În primele luni de după căderea comunismului, cozile la ziare şi reviste erau la fel de mari ca acelea la alimente. Dacă pentru alte drepturi şi libertăţi democratice a trebuit să aşteptăm ceva mai mult timp, libertatea de exprimare ne-am cucerit-o instantaneu.
Despre Jurnalul de la Păltiniş, despre autorul său şi despre protagoniştii întîlnirilor cu Constantin Noica s-a scris mult între timp. Şi în toate felurile. Încercăm, în acest dosar, să reconstituim parcursul cărţii şi să discutăm despre semnificaţia ei, după trei decenii.
Am colecţionat, în ultimii ani, din spaţiul public, diverse adjective defavorabile prin care oamenii caracterizează România. Mi se pare ciudat că oamenii vorbesc despre ţara lor ca şi cum ar fi “altceva” şi “altcumva” decît ei înşişi.
Chiar în ziua când apare acest articol, se anunţă laureatul Nobel pentru literatură. Presa (românească şi internaţională) vorbeşte din nou despre şansele lui Mircea Cărtărescu. Iar The Academy of Motion Pictures Arts and Sciences a publicat lista celor 76 de filme care concurează la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Printre ele, şi Poziţia copilului.
N-am înţeles mai nimic din aşa-zisa “dezbatere publică” asupra noului cod rutier. Am observat doar că, la un moment dat, liderii de partide au început să se contrazică în legătură cu mărimea amenzilor. Şi cam atît.
Când guvernanţii români au revelaţii, n-ai ce face: nu poţi decât să le dai dreptate. Bunăoară, acum: o delegaţie condusă de premierul Victor Ponta a fost în Finlanda şi a venit de-acolo cu buzunarele doldora de soluţii pentru câteva dintre problemele ţării.
Ministrul Culturii, dl Daniel Barbu, ar trebui premiat în cadrul vreunei campanii de genul “săptămâna economisirii” şi dat ca exemplu pe ramură. Tocmai a anunţat cum va economisi un milion de euro din bugetul ministerului: printr-o măsură inspirată de “centralismul democratic” de pe vremuri.
De cîţiva ani, există Presseurop.eu. Mi se pare o idee simplă şi foarte eficientă: se preiau articole din presa care apare în fiecare dintre ţările membre UE şi se traduc în zece limbi – engleză, franceză, spaniolă, portugheză, germană, polonă, română, italiană, cehă, olandeză.
Duminica trecută, în Bucureşti au manifestat vreo zece mii de persoane, în alte oraşe alte câteva mii. Sunt puţini, zic unii, şi fac imediat comparaţia cu sutele de mii de oameni care au manifestat la Paris, la Madrid, la Roma sau în alte părţi, pentru cauze diverse. Aritmetic vorbind, aşa este. Şi e foarte uşor să te ascunzi după cifre.
Există o vorbă celebră şi veche despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facă obiectul unei ştiri, zisă de un american: “un om muşcat de câine nu e ştire; un câine muşcat de un om, da”. De câteva zile, în România, vorba nu e câtuşi de puţin valabilă.
Cel mai simplu mod de a ne da seama de importanța Festivalului Enescu este să ne închipuim cum ar fi fără el. Exercițiul – dacă ar avea voința și capacitatea să-l facă – le-ar fi cu atât mai util celor care sunt convinși că “altele sunt problemele țării”.
Nu e ceea ce sîntem obişnuiţi să numim „coşar“. Dar nici meseria nu mai e ceea ce ştiam. Adrian Iuga a terminat Facultatea de Instalaţii pentru Construcţii, în 1986, ca specialist în informatică pentru instalaţii. În anii ’80, informatică?... – mă mir.
Avem o viaţă colorată, nu ne putem plînge. „Colorată“ în sensul figurat pe care îl pot da sinonimele cuvîntului, luate din dicţionar: „expresivă, plastică, sugestivă, vie“. Iar cel mai mult şi mai mult ne-o colorează televiziunile şi ziarele – care ne construiesc, de fapt, actualitatea.
Prin martie era supărată că a întârziat cu roşiile, punea răsaduri de zor şi-mi zicea că e deja târziu, alţii le-au pus de o săptămână. Că i-a aşteptat pe copii să vină de la oraş s-o ajute, dar sunt şi ei ocupaţi, “ce să-i faci...”. Indiferent despre ce ar vorbi, strecoară câte un “ce să-i faci”, însoţit de un zâmbet şi de o ridicare din umăr.
„Sînt inginer instalator, dar nu am practicat niciodată“ – îmi spune zîmbind Ada Solomon despre meseria sa. Cînd a terminat facultatea („onorabil, zic eu, din respect pentru profesorii mei, pe care i-am iubit foarte tare“), s-a angajat ca agent de vînzări, apoi a lucrat în publicitate.
Festivalul Dilema veche propune o experienţă culturală unică, pe durata unui sfârşit de săptămână, alături de comunitatea locală din Alba Iulia. Adunăm la un loc dezbateri, conferinţe, proiecţii de filme (documentare şi artistice), expoziţii, concerte şi altele. Toate acestea capătă sens prin faptul că se desfăşoară într-un spaţiu generos, admirabil restaurat, care îşi reconstruieşte identitatea: Cetatea Alba Iulia.
Am aflat mai degrabă întîmplător despre proiectele sale, dar mi s-au părut din prima clipă potrivite pentru a vorbi despre ele în această pagină. Cînd se enumeră potenţialele atracţii turistice ale României, de 20 de ani încoace, pe listă apar şi bisericile fortificate din Transilvania. Doamna Carmen Schuster chiar se ocupă de restaurarea şi punerea lor în valoare.
