Europa Unită prin roaming și pamplezir
“Dom’le” – a zis la un moment dat un tînăr coleg de redacție, un pic agitat, adresîndu-se nouă, celor mai în vîrstă – “da’ voi cum vă întîlneați pe vremea cînd nu erau telefoane mobile? Cum făceați ca să vă găsiți?”.
Pe vremea “aceea” – adică doar acum cîțiva ani – categoria “mai în vîrstă” era mai bogat reprezentată în redacția noastră: mai erau printre noi Alex. Leo Șerban și Magdalena Boiangiu, amîndoi posesori de telefon mobil. Era și Radu Cosașu (e și acum, în felul său, alături de noi – deși nu mai scrie la
scrie doar la cartea sa, așteptați-vă...) care folosea mobilul doar ca să sune la vreo doi prieteni și la taximetristul său preferat, nea Gică (un interviu cu el se găsește în colecția
de odinioară, luat de inegalabila Tita Chiper). Așa încît, alături de al meu, au mai înflorit vreo trei zîmbete înțelepte, urmate de exprimarea nedumeririi față de junele coleg: “Cum adică? Păi era simplu, fixam ora și locul întîlnirii – bunăoară,
ori
căci astea erau locurile obișnuite de întîlnire în București – și ne găseam”. “Păi tocmai” – a zis colegul. “Eu trebuia să mă întîlnesc cu cineva aseară
dar mi-am uitat telefonul mobil acasă. Așa că tot drumul am fost îngrijorat: dacă nu mai poate veni? dacă întîrzie? dacă se așează să mă aștepte într-o parte, și eu aștept în altă parte?... Pînă la urmă, ne-am întîlnit. Dar a fost foarte frustrant...”.
Mă rog, cele 4 zîmbete au fost urmate de 4 surîsuri – căci la noi, la
măcar asta știm sigur că ne-a reușit: reabilitarea surîsului – și scena a rămas în antologia “de uz intern” a redacției, ca un fel de fapt divers simpatic și imposibil de șters din memorie.
Mi-am amintit de secvența asta cînd am primit pe mail Eurobarometrul privitor la folosirea
-ului în Uniunea Europeană. Cică “marea majoritate a românilor preferă, cînd călătoresc în alte state UE, ori să apeleze la planuri tarifare speciale în roaming, ori să își cumpere cartele SIM din țara de destinație. Și românii fac parte dintre cetățenii UE care preferă, cînd sînt în străinătate, mai degrabă să-și utilizeze cît mai puțin telefonul mobil, dacă nu chiar să îl închidă”. (Comunicatul de presă e disponibil
).
Care va să zică: tarifele de
au tot scăzut în ultimii ani, ca urmare a unor decizii ale Parlamentului European. Companiile de telefonie mobilă au fost nevoite să coboare prețul minutului. Cu toate acestea, mulți cetățeni europeni ezită să-și folosească telefonul mobil cînd sînt în altă țară (în altă țară
subliniez). Iar între timp au apărut telefoanele inteligente, cu Internet, Facebook și toate cele, dar tarifele la “transferul de date” sînt încă mari. Cine pierde la faza asta? Doar cetățenii? Nu, zice comunicatul, pierd și companiile: “Conform calculelor efectuate de Comisia Europeană, companiile care oferă servicii de telecomunicații nu beneficiază de o piață de aproximativ 300 de milioane de utilizatori de servicii de telefonie din cauza strategiilor actuale de stabilire a prețurilor, cu efecte negative și asupra altor întreprinzători, cum ar fi dezvoltatorii de aplicații pentru dispozitivele mobile”.
Din chestia asta, eu înțeleg – fără să fiu, Doamne ferește, economist sau priceput într-ale finanțelor – așa: companiile de telefonie au cîștigat bani buni, ani la rînd, din plăcerea omului de a vorbi. Căci folosim cu toții telefoanele mobile – dacă tot le avem – pentru a comunica și “fără să fie neapărat nevoie”. Adică de-un capriț, de-un pamplezir. Dacă tînărul meu coleg nu și-ar fi uitat telefonul acasă cînd avea întîlnirea aceea, cu siguranță ar mai fi sunat de 2-3 ori (înmulțit cu nuș’ cîți cenți minutul) persoana cu care trebuia să se întîlnească, pentru nimica toată: “Unde ești? Eu sînt în metrou, ajung în cinci minute, te sun cînd ies din stație”. “Acu’ ies din stație. Ai ajuns? La a cîta coloană ești? Aha... Vin imediat…”.
Prin urmare (știu, sînt naiv, dar poate că e doar o impresie): dincolo de toate politicile, strategiile, planurile și Tratatele, nu cumva succesul Europei Unite stă (și) în posibilitatea ca europenii să vorbească mai mult între ei, chiar și atunci cînd nu e neapărat necesar, chiar și așa, “de-un capriț, de-un pamplezir”?...
Bunăoară, dacă un cetățean european își dă întîlnire cu un alt cetățean european în ziua cutare la ora cutare la Tour Eiffel, n-ar fi bine să se poată suna reciproc, la tarife mici, să se-ntrebe: “Ai ajuns? Bine, așteaptă-mă la piciorul sudic al turnului..."?. Sau să acceseze hărți și aplicații care să-i ajute să nu rateze întîlnirea? Eu cred că da.
Ar fi – metaforic și simbolic vorbind – o despărțire
de vremurile în care punctele de întîlnire între europeni erau puține și fixe. Și exista întotdeauna riscul ca vreunul – din Est sau din Vest – să nu ajungă...
