"Participarea oamenilor la proiectele organizaţiilor nonguvernamentale şi capacitatea de a se uni pentru a-şi rezolva problemele sînt scăzute în România. Probabil că oamenii nu ştiu ce să facă, poate nu ştiu de unde să înceapă, iar instituţiile publice nu li se par destul de disponibile."
Dacă Victor Ponta va ieși președinte – ceea ce e foarte posibil – va purta cu sine, de la început, povara acestei “realizări”: a cîștigat alegerile fără să-i pese de cetățeni.
Ideea d-lui Victor Ponta de a fi “un preşedinte care uneşte” este foarte bună. E exact ce ne trebuie. Societatea românească e “dezbinată”, zice dumnealui. Corect. Coeziunea socială e slabă, încrederea românilor în ei înşişi şi în ceilalţi e la pămînt, arată studiile. Corect. Să ne unim, aşadar.
Nu-mi fac iluzii că pe 16 noiembrie organizarea alegerilor în străinătate va fi mai bună, nici că se va întîmpla ce a spus premierul în cazul unei noi brambureli (adică demisia ministrului de Externe). Aşa că, şi în turul al doilea, tot smartphone-ul civic rămîne singurul aliat al “căpşunarilor”.
Un grup de oameni vor să ajute cîteva sate românești să se dezvolte. Așa că au fondat Asociația Village Life și, cu ajutorul unei finanțări cîștigate în competiția “Idei din Țara lui Andrei”, încearcă să extindă proiectul. Ar putea deveni un model valabil și pentru alte comune. Am invitat-o pe Gabriela Mîndru, director de proiecte la Asociația Village Life, la o discuție despre acest posibil model.
Stimulăm creativitatea copiilor. Iar în momentul cînd copilul primește o jucărie pe care chiar el a desenat-o – așa cum și-a imaginat-o el, cu un picior mai mic, cu gura strîmbă – faptul că arată ca în desene e important pentru dezvoltarea copilului, pentru încrederea lui în sine. Iar părinții pot păstra acea jucărie și peste ani.
Dacă ne uităm la comportamentul tipic al lui Victor Ponta, observăm că el răspunde la orice: nu lasă fără replică nici o declarație a te miri cui, nici o postare pe Facebook a cutărui politician ori jurnalist. Și atunci?
Pluteşte în societate un aer de re-obişnuire cu răul, ca pe vremea lui Ceauşescu: aşteptăm să vedem ce-or mai zice “ăştia”, stăm cuminţi să nu se supere ministerul, poate ne-ajută Dumnezeu şi om avea manualele de Crăciun... E de rău augur pe termen lung: copiii intră cu stîngul în sistemul educaţional, iar lumea tace şi înghite.
A trecut şi Nobelul pentru literatură de anul acesta. Parcă am auzit şi citit mai puţine reacţii de tipul “iar nu am luat premiul Nobel!”. Totuşi, tema aceasta merită câteva momente suplimentare de reflecţie.
Pentru cei tineri, care eventual i-au văzut înfăţişarea iniţială doar din poze vechi, Teatrul Naţional din Bucureşti pare să-şi fi „schimbat faţada“. E, de fapt, mai mult decît atît. Am pornit discuţia cu Ion Caramitru – directorul TNB – de la renovarea teatrului şi am ajuns la probleme generale ale teatrului românesc.
Profilul președintelui ideal pentru România a fost găsit. E simplu, trebuie să îndeplinească doar două condiții: să aibă copii și să conducă o mașină românească. În rest – fleacuri, daraveri de clopotniță!
Conversano e un mic oraş fermecător din sudul Italiei. Acolo s-au întîlnit, la început de octombrie, reprezentanţii celor peste 80 de reviste culturale din reţeaua Eurozine. În presa culturală europeană, nu prea sînt motive de bucurie.
Cine intră pe www.paleologu.com, găseşte imaginea „în peniţă“ a casei Paleologu din str. Armenească şi programul unei şcoli de „studii umaniste şi diplomatice“. E o şcoală neobişnuită, în care cursurile de retorică ori diplomaţie se îmbină cu cele despre Plutarh ori despre Idiotul lui Dostoievski şi versiunea sa cinematografică semnată de Akira Kurosawa.
“Într-un timp foarte scurt, manualele digitale vor fi în şcoli”, a declarat dl Remus Pricopie, ministrul Educaţiei. Şi a dat lungi explicaţii privind acest “subiect complicat”. Numai că, vorba lui Marin Preda, “timpul nu mai are răbdare”.
Am făcut în redacţie un chestionar şi i-am invitat să răspundă pe cei mai bine plasaţi în sondaje. Am adăugat cîteva informaţii despre fiecare. Plus un articol despre modele de politicieni străini din care ne-am putea inspira, şi unul despre candidaturile feminine.
Eu nu m-am prins. N-am înţeles nimic. N-am priceput ce-a vrut (sau ce-a păţit) Robert Turcescu, nici dacă e adevărat sau nu ce-a "dezvăluit". N-am înţeles ce jocuri vrea să facă preşedintele Traian Băsescu şi pe cine ar ajuta dacă ar zice (încălcînd legea!) "cutare candidat a fost ofiţer acoperit". Aşa, şi?
Şi-a dat doctoratul în muzicologie (cu o teză despre „popularitatea muzicii clasice“), a condus o vreme Radio Romantic, iar din 2005 a venit la radioul public. Oltea Şerban-Pârâu este, în prezent, directoarea Centrului Cultural Media Radio România – o structură care coordonează activităţile culturale din radioul public.
Este asistentă de cercetare la Institutul Naţional de Cercetări Aerospaţiale „Elie Carafoli“ şi spune că asta şi-a dorit dintotdeauna. Violeta Anastase a terminat un liceu economic, a fost olimpică la Ştiinţele Pămîntului, dar a fost pasionată de spaţiul cosmic. Are idei clare şi e teribil de optimistă.
Ceea ce se străduieşte Festivalul Dilema veche să construiască este o stare, o prelungire în „lumea reală“ a spiritului revistei. De mai bine de 20 de ani, Dilema veche cultivă dialogul, diferenţa opiniilor, spiritul de dezbatere, curiozitatea pentru fenomene culturale diferite, umorul şi buna dispoziţie.
Cînd am început, în 2011, aş fi fost mulţumit fie şi numai cu o ediţie. Am ajuns la a treia – nici eu nu ştiu cum – şi s-ar părea că nu există nicio “şansă” să ne oprim aici.
Nu cred că pentru a fi ministru al Culturii trebuie să fii neapărat scriitor, pictor, regizor, actor etc. Dacă cele două “componente” – contribuţia culturală şi talentul managerial – se întîlnesc armonios în aceeaşi persoană, cu atît mai bine. Dar asta se întîmplă foarte rar.
A lucrat cîţiva ani la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, apoi a promovat sistemul alternativ Step by Step, iniţiat în 1994. Cristiana Boca este specialistă în educaţie şi, acum, conduce o grădiniţă şi o şcoală Step by Step. Am invitat-o la o discuţie despre calitatea educaţiei.
Chiar aşteptăm să ne spună copiii noştri, când vor deveni adulţi, că ne-am uitat la “războiul Băsescu-Ponta” ca la o telenovelă, să vedem dacă “se termină cu bine”, iar când ne-am trezit, ne-am dat seama că s-a terminat fără învingători, doar cu învinşi – adică noi toţi?
N-o să se întîmple nimic semnificativ după “sfîrşitul regimului Băsescu”. Cei care au cîştigat o pîine dînd de pămînt cu “dictatura lui Băsescu” se vor reorienta (semn că sînt independenţi, nu?), cei care l-au înjurat din convingere îşi vor pierde obiectul muncii şi se vor îndrepta cuminţi spre noi dezamăgiri.
"Criza din Ucraina e mai degrabă un epilog la Război Rece. Sînt dosare care au rămas în suspensie după 1991 – dacă acceptăm că Războiul Rece s-a terminat odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice. Probabil că asistăm acum la epilogul ideii de imperiu în accepţia pe care i-o dă Rusia."
Putin îşi face de cap, iar ţările din Uniunea Europeană se poartă ca nişte copii care dau vina unul pe altul. Cam aşa mi se pare că arată peisajul “geopolitic”. Dar despre principii şi valori ale democraţiei mai vorbeşte cineva?
"Pentru jurnaliştii români, e ceva mai uşor în spaţiul islamic decît pentru cei proveniţi din marile puteri, din statele percepute ca avînd o istorie negativă în Orientul Mijlociu – fostele state coloniale, de SUA nici nu mai vorbesc..."
Îmi cer scuze pentru titlu, dar mi-a venit să rîd de situațiune și am simțit, așa, un puseu de tabloid (n-am pus totuși, și continuarea: “dați click aici să vedeți...”). El exprimă însă adevărul adevărat.
Acestea au fost ultimele cuvinte ale premierului Victor Ponta la întîlnirea cu preşedintele Traian Băsescu pe tema reducerii CAS. Are dreptate. Cea dintîi dovadă este chiar felul în care s-au prezentat la preşedintele ţării prim-ministrul şi ministrul de Finanţe: s-au descurcat.
"Pe Facebook ori pe Google News găseşti liste întregi de priorităţi. Ştirile sînt personalizate: pentru mine, poate fi ştire ce i se întîmplă unui coleg sau unui vecin, nu numai ceea ce stabileşte media tradiţională că este o ştire. De fapt, aici apare diferenţa între jurnalismul tradiţional şi cel din această etapă."
S-ar spune că vremea „naraţiunilor întemeietoare“ s-a dus de mult, odată cu „secolul naţiunilor“. Iar materia principală a naraţiunilor – miturile fondatoare, eroii, istoria, „duhul“ comunitar – par neadecvate pentru a spune povestea unui întreg continent care e învăţat nu cu istoria, ci cu istoriile...
Robert Schuman nu emoţionează masele prezentînd propunerea de înfiinţare a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, nici Jean Monnet nu poate fi reprezentat statuar mînuind altă sabie decît aceea a diplomaţiei (dar nu impresionează pe nimeni). Ei sînt tot eroi, tot părinţi fondatori, dar nu în felul în care sînt priviţi, bunăoară, Siegfried ori Jeanne d’Arc.
Guvernul a considerat că e urgent să schimbe anumite prevederi din Legea Educaţiei Naţionale şi a dat o ordonanţă care ne întoarce cu câţiva ani înapoi. Dar, dacă ordonanţa se aplică aşa cum e, s-ar putea să ne întoarcem, de fapt, cu câteva decenii.
Au înfiinţat o asociaţie numită „Metru Cub – resurse pentru cultură“ şi se ocupă de management cultural. Raluca Pop şi Ioana Tamaş s-au specializat în politici culturale şi fac parte dintr-o generaţie care, în următorii ani, va schimba felul nostru tradiţional de a privi cultura.
“Bla-bla”, vor zice unii, “am mai auzit asta”. (Dreptul lor sacrosanct! – căci cultura Europei a construit cu migală, în timp, și dreptul la contestare, dreptul la ironie, dreptul la neîncredere, dreptul de a fi “antisistem” și altele asemenea). Dar dacă nu e așa? Dacă e – totuși – o șansă de a reînnoda, într-un spirit nou, povestea Europei?
Iar a ieşit cu scîntei după evaluarea naţională la limba şi literatura română. S-a protestat în legătură cu subiectele: unii au zis că e batjocură, alţii că nu respectă programa şcolară. Mi se pare că discuţia s-a pierdut în emoţii de moment şi ratează adevăratele probleme.
Şcolile private s-au înmulţit în România, dar în percepţia publică, ele par mai degrabă nişte „insule“ care nu se încadrează în „sistem“. Am invitat-o pe Mona Muşat la o discuţie despre ce şi cum sînt şcolile private, pentru că ştie din experienţă proprie: a iniţiat recent o nouă instituţie privată de educaţie – Şcoala Aletheea.
Poporul ar trebui, data viitoare, să aleagă un preşedinte care are deja experienţă în materie de politică europeană. Dar probabil că n-o va face: obsedat pînă în rărunchi de „imaginea României în străinătate”, poporul blagosloveşte cu ştampila nişte „băieţi d’ai noştri, din popor” care nu prea nimeresc din prima uşile cele mari ale Europei. Nu-i ciudat?
Din 1983, cînd a apărut Atac în bibliotecă, a scris o serie întreagă de romane poliţiste. Genul nu e prea bine reprezentat în literatura noastră, în schimb traducerile de romane poliţiste încă merg bine. L-am invitat, aşadar, pe George Arion la o discuţie despre "dilemele" acestui gen popular.
În limba română, se scrie Șarapova, nu Sharapova; se scrie Vitali Kliciko, nu Vytaly (sau Vitaliy) Klichko; Poroșenko, nu Poroshenko; Slobodan Miloșevici, nu Milosevic sau Milosević; Dimitri, nu Dymitry; Șostakovici, nu Shostakovich. Etc.
Într-un articol publicat recent pe Blogurile Adevărul, Mihai-Răzvan Ungureanu deplînge inexistența unei “Românii a intelectualilor” și amestecul între divertismentul televizat, circul politic și stilul de viață dominat de “breaking news”. Are dreptate.
Concretă, fizică, trasă la copiator. Fiecare dintre noi și-a lăsat copii după buletin, precum cucul ouăle, peste tot. La tot felul de instituții ale statului – fără număr. Plus la bănci, magazine și te miri pe unde.
Ceva mă face să cred că, pînă la urmă, Muzeul Literaturii Române se va desfiinţa. Căci problema nu este administrativă, aşa cum pare (adică găsirea unui sediu). Problema adevărată este nepăsarea cronică a Statului român şi a politicenilor faţă de cultură. Cultura şi patrimoniul cultural sunt privite de semidocţii care ne conduc doar ca floricele de pus la butonieră. Şi numai din cînd în cînd.
Despre jurnalism se spune că e în criză, iar unul dintre motivele invocate este dezvoltarea Internetului, care a „mutat“ ziarele în mediul online. De ani buni, Vlad Mixich practică mai ales jurnalismul online. Aşa încît l-am invitat la o discuţie despre ce se întîmplă cu presa.
O să mi se spună că „nu se poate“, că „tocmai cu ăia?...“, că „nu e infrastructură, iar oraşul e prea mic“ etc. etc. Nu-i nimic. Nu mă pot abţine să nu visez cu ochii deschişi, de dragul exerciţiului, că diverse oraşe din România ar putea aspira să devină capitală culturală europeană.
Pentru meseria de preşedinte nu e nevoie de cine ştie ce pregătire sau selecţie: trebuie doar ca partidele să aranjeze lucrurile în culise şi să cadă la pace cu baronetul. Ţara va fi condusă de un om selectat de şefii din partide pe baza faptului că, la un moment dat, cu cîteva luni înainte de alegeri, stătea bine în sondaje. Atît.
O lege care a trecut tacit prin Senat și ar putea trece ca gîsca prin apă prin Camera Deputaților vrea să introducă obligativitatea de a cînta imnul național la începerea cursurilor în gimnaziu. Noi, cei mai în vîrstă, am mai trăit asta și pe vremea lui Ceaușescu și știm că nu ajută la nimic.
"Avem un fond numit Fondul de Inovare Civică. Ne-am gîndit să venim cu un fond care să finanţeze proiecte mici şi organizaţii mici. Ni s-au alăturat două companii, Raiffeisen Bank şi Petrom, şi CEE Trust. Am strîns peste un milion şi jumătate de dolari şi am finanţat peste 150 de proiecte mici."
Într-o ţară în care numărul locuitorilor nu e o chestiune de statistică, ci de partid, stau şi mă mir, de pe 26 mai încoace, de trompetele triumfale ale politicienilor noştri în legătură cu rezultatele alegerilor.
