Este posibilă o nouă poveste despre Europa?

Reprezentanţa Comisiei Europene în România şi Dilema veche au organizat, la Librăria Humanitas Cişmigiu, o dezbatere pornind de la iniţiativa Comisiei Europene „A New Narrative for Europe“. Au participat Angela Filote (şefa Reprezentanţei CE în România), Ioana Pârvulescu (scriitoare), Ada Solomon (producătoare de film) şi Corina Şuteu (manager cultural). Publicăm în această pagină un comentariu despre „noua naraţiune pentru Europa“ şi un text citit de Ioana Pârvulescu în cadrul dezbaterii care a avut loc pe 9 iulie.

Iniţiativa Comisiei Europene a produs deja o serie de dezbateri foarte interesante (de exemplu, pe site-ul special creat de European Cultural Foundation – www.narratives.eu). Discuţia e departe de a se „aduna“, dar apar deja cîteva linii interesante. Plus cîteva interogaţii esenţiale.

Prima întrebare: mai este posibilă o naraţiune cuprinzătoare, unică, în măsură să-i convingă pe cetăţenii europeni? S-ar spune că vremea „naraţiunilor întemeietoare“ s-a dus de mult, odată cu „secolul naţiunilor“. Iar materia principală a naraţiunilor – miturile fondatoare, eroii, istoria, „duhul“ comunitar – par neadecvate pentru a spune povestea unui întreg continent care e învăţat nu cu istoria, ci cu istoriile (în versiuni naţionale), cu eroi care s-au tot înfruntat şi războit, cu secole de contradicţii şi conflicte. Fiecare naţiune poate trimite la comunităţile arhaice, la tradiţii, la valori ancestrale – şi gata povestea. Europa are în spate mai multe „comunităţi“, invazii, valori care s-au confruntat de vreo două mii de ani încoace, plus cîteva decenii de pace şi prosperitate, de viziune şi construcţie comună, axată însă pe „tehnicalităţi“, pe piaţă comună şi pe reforme instituţionale pornite „de sus în jos“. Robert Schuman nu emoţionează masele prezentînd propunerea de înfiinţare a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, nici Jean Monnet nu poate fi reprezentat statuar mînuind altă sabie decît aceea a diplomaţiei (dar nu impresionează pe nimeni). Ei sînt tot eroi, tot părinţi fondatori, dar nu în felul în care au fost Siegfried ori Jeanne d’Arc.

Şi atunci? Cred că dacă gîndim „inventarea“ unei noi poveşti despre Europa în spiritul şi în logica „naraţiunilor naţionale“, ne pierdem timpul. Pilonii construcţiei sînt alţii decît cei ai „mitologiilor“ naţionale, sînt abstracţi şi nu vin din tradiţii milenare, ci sînt de dată recentă: democraţia, drepturile omului, libertăţile fundamentale, o anumită viziune despre relaţia dintre stat şi cetăţean. Sînt „pentru elite“ şi greu de tradus pentru a crea emoţii în mase. Tot ce putem găsi în trecutul îndepărtat în materie de „spirit al Europei“ – cultura greco-romană, cea iudaică şi creştinismul – e asimilat deja în tot ce înseamnă viaţa de toate zilele a cetăţeanului european (chiar dacă bietul cetăţean nu se gîndeşte întotdeauna la rădăcinile păcii, prosperităţii şi stilului său de viaţă de azi). Cum să alcătuim, aşadar, o nouă naraţiune europeană care să lege rădăcinile îndepărtate de abstracţiunile din Tratatul de la Lisabona de azi?  

În fapt – constată Monica Sassatelli (profesoară de sociologie la University of London) – circulă deja mai multe poveşti despre Europa. Totul e să găsim the plot şi să înţelegem că poveştile diferite nu sînt cu necesitate nişte poveşti care „divizează“. Iar a găsi „planul“, „schema“, „linia principală“ a poveştii este – spune autoarea – „o problemă de alegere, nu de destin“. Unii vor spune că, în vremurile noastre postmoderne şi deconstructiviste, e imposibil totuşi să ajungem la o poveste unică. Se prea poate. Dar nici postmodernismul nu e veşnic, nici povestea „unică“ nu trebuie să mai fie ce-a fost (sau ce am învăţat la şcoală...).

A doua întrebare: pentru cine să mai inventăm o nouă poveste? Prin Europa bat vînturi populiste şi se aud frecvent discursuri antieuropene, iar unii cetăţeni le cred şi tind să se întoarcă în „liniştea“ şi „comoditatea“ comunităţilor naţionale de odinioară. Ultimele alegereri europene au arătat o creştere a partidelor care vor ieşirea ţării din UE (precum UKIP în Marea Britanie) sau care măcar se „ceartă“ foarte vocal cu Bruxelles-ul (chiar dacă nu ştiu exact ce vor). Popoarele europene le-au votat. Dar, pe de altă parte, în UE continuă să predomine moderaţia, respectarea democraţiei şi a diversităţii. Fără a uita de cei care se lasă uşor convinşi de discursurile naţionalist-populiste, noua naraţiune ar trebui inventată pentru un nou tip de public  european – mai educat, care înţelege beneficiile „abstracţiunilor“ (precum libertăţile fundamentale ş. cl.) în viaţa lui concretă şi căruia nu-i sînt indiferente valorile culturale pe care se sprijină proiectul european. Un asemenea public există şi este, totuşi, majoritar.  

Desigur, scepticii ar putea spune că azi, cînd criza nu s-a terminat şi se adună tot felul de tensiuni în UE şi în jurul ei, preocuparea pentru „o nouă naraţiune europeană“ seamănă cu o discuţie despre sexul îngerilor. A şi observat cineva asta, la dezbaterea pe care am organizat-o săptămîna trecută. Mă gîndesc însă că, atunci cînd nimeni nu va mai fi preocupat de o temă precum „sexul îngerilor“, Europa va dispărea, cu spiritul ei cu tot.