Viaţa după "regimul Băsescu" (II). Fişa postului de preşedinte

Lumea arde în jurul nostru, iar noi ne jucăm prosteşte de-a alegerea preşedintelui. Şi ne pierdem, vorba lui Caragiale, în “daraveri de clopotniţă”. Nu vrem să ne construim viaţa pe alte coordonate, în afara replicilor televizate de prost gust pe care şi le dau aproape zilnic Traian Băsescu şi Victor Ponta?

Chiar aşteptăm să ne spună copiii noştri, când vor deveni adulţi, că ne-am uitat la “războiul Băsescu-Ponta” ca la o telenovelă, să vedem dacă “se termină cu bine”, iar când ne-am trezit, ne-am dat seama că s-a terminat fără învingători, doar cu învinşi – adică noi toţi?

Am publicat acum câteva zile

în care spuneam că cei care aşteaptă schimbări esenţiale după “sfârşitul regimului Băsescu” îşi fac iluzii. Mai e mult de construit în România. Pentru asta, contează cum va fi viitorul preşedinte. Cum e mai important decât cine.

PSD şi-a anunţat, în sfârşit, candidatul: Victor Ponta. PNL l-a anunţat pe Klaus Iohannis. Despre Cătălin Predoiu din partea PDL ştiam deja. Dar deocamdată sunt doar jumătăţi de candidatură, căci dreapta recent unită cică mai face nişte sondaje (de care? adevărate sau “cu materialul clientului”?), ca după aceea să ia o decizie politică asupra candidatului unic. Ne jucăm? Dacă oricum decizia va fi una politică, de ce se mai fac sondaje, doar de ochii lumii? Mai este anunţat oficial şi Cristian Diaconescu, din partea PMP.

Discursuri despre orice şi mai nimic

Am analizat cu atenţie

şi

pentru următorii zece ani.

Senzaţia cu care am rămas a fost că niciunul nu este pregătit pentru funcţia de preşedinte. Radu Magdin a caracterizat foarte bine, în Adevărul, discursurile celor doi candidaţi – “fără sare şi piper”. Aş mai adăuga ceva: sunt discursurile unor politicieni marcaţi de un fel de provincialism politic, care nu reuşesc să înţeleagă că ceea ce promit ei (de pildă, şcoli şi spitale – Victor Ponta, ori “mai puţină gălăgie în ţară” – Klaus Iohannis) depinde în mai mare măsură de ce se întâmplă la Bruxelles ori în Ucraina decât de ce se spune prin partidele lor sau pe la televiziunile “de ştiri”, la care se uită tot timpul.

Discursul lui Victor Ponta e al unui lider propulsat de partid care se simte bine între “ai lui” şi, din această poziţie, încearcă să transfere atmosfera din sânul partidului asupra “tuturor românilor”. A spus de toate, ca să împace pe toată lumea: armată, Biserică, şcoli, spitale, familie, tradiţie, mândria de a fi român, ortodoxie, minorităţi, culte religioase etc., etc. A înşirat aceste teme plat, “ca mărgelele pe aţă”, fără accente, fără a pomeni vreo prioritate, fără să articuleze ceva despre cum va face, ca preşedinte, ca “tot românul să prospere”. E mai degrabă un discurs orientat spre trecut (criticând “greaua moştenire” a PDL & Băsescu), care promite măsuri reparatorii şi atât. Nu conţine nicio idee importantă despre prezenţa ţării în politica internaţională, nimic despre provocările globalizării ori despre menghina în care ne aflăm (şi doar e prim-ministru, ar trebui să ştie mai bine decît alţii în ce conjunctură internaţională trăim). Sunt doar câteva referiri de ansamblu la UE. Generalităţi zâmbitoare şi imature.

Programul lui Klaus Iohannis e sec, cu mult limbaj de lemn, nu are aproape nicio idee originală (la o adică, unele pagini de acolo pot fi preluate, cu minime schimbări, de orice partid din România, ba chiar şi din alte ţări). E şi el marcat de trecutul recent, promite o “reaşezare” a scenei politice, explică (defensiv!) de ce PNL şi-a găsit în sfârşit destinul în PPE. E mai articulat decât discursul lui Victor Ponta în legătură cu atribuţiile şi rolul viitorului preşedinte, dar le descrie “ca din manual”, în termeni generali (“mediator, echidistant, garant al funcţionării instituţiilor statului” etc.) şi se opreşte la acest nivel. Viziunea despre România viitorului? Doar cea a unui administrator meticulos, care n-are idei, dar poate, eventual, să aplice conştiincios ideile aflate în circulaţie.

Ce are de făcut un preşedinte?

Tocmai aici e marea problemă. Dacă extragem din “fişa postului de preşedinte” două atribuţii esenţiale – relaţia cu instituţiile statului (inclusiv servicii secrete, armată, Justiţie) şi politica externă – constatăm aşa: Klaus Iohannis nu are niciun fel de experinţă în aceste domenii, nu cunoaşte mecanismele instituţionale şi funcţionarea lor. N-ar fi cazul să ne întrebăm (căci cei care îl propun nu par să se fi gândit) dacă, în această situaţie, poate fi un bun preşedinte? N-ar fi periculos să ne facem iluzia că “va învăţa din mers”? Nici Traian Băsescu nu era foarte pregătit, a învăţat din mers (dar a avut instincte politice sănătoase). Nu ne ajunge? Victor Ponta a început să aibă, de când e prim-ministru, ceva experienţă privind funcţionarea statului, dar nu reuşeşte să se desprindă de statutul de “om-de-partid-care-se-simte-bine-între-ai-lui-şi-vrea-să-le-facă-pe-plac”. Aşa că e preocupat excesiv de imaginea proprie, de subiectivităţile lui, are reacţii emoţionale (bunăoară, la provocările lui Traian Băsescu, care i-a simţit punctul slab şi îl tot hărţuieşte), în schimb ratează reacţiile ori deciziile pe nişte mari teme strategice, mult mai importante pentru România decât polemica sterilă pe tema CAS-ului ori a accizei la benzină.

Citiţi articolul integral pe