„Am vrut să mă delectez scriind un roman“ – dialog cu George ARION

Din 1983, cînd a apărut Atac în bibliotecă, a scris o serie întreagă de romane poliţiste. Genul nu e prea bine reprezentat în literatura noastră, în schimb traducerile de romane poliţiste încă merg bine. L-am invitat, aşadar, pe George Arion la o discuţie despre "dilemele" acestui gen popular.

În perioada interbelică a existat o dezbatere pe tema „de ce nu avem roman“. Mi se pare că am putea s-o reluăm astăzi şi să încercăm să răspundem la întrebarea „de ce nu avem roman poliţist?“.

În urmă cu vreo zece ani, am scris un articol în Dilema veche cu exact acelaşi titlu. Aminteam de opiniile unor mari cărturari dintre cele Două Războaie Mondiale, care au dezbătut problema romanului poliţist românesc şi a romanului poliţist în general. S-au conturat două tabere: cînd mă gîndesc că într-una erau Alexandru Philippide şi Camil Petrescu, iar în cealaltă erau Mircea Eliade şi Paul Zarifopol, mă cuprinde un frison. Camil Petrescu era absolut siderat de succesul pe care îl înregistrau romanele lui Edgar Wallace; spunea că romanele poliţiste în general sînt o „subliteratură“, mimează doar actul artistic. Philippide spunea că e vorba de o literatură „de astupat ceasurile de plictiseală“. Exprimarea lui Paul Zarifopol era la fel de savuroasă: el susţinea că literatura aşa-zis serioasă a dat mai multe subproducţii decît romanul poliţist; şi numea aceste subproducţii „literatură moluscoasă“. Termenul mi se pare extraordinar: exprimă, într-adevăr, pseudoromanele de dragoste, psihologice, sociale etc. Dar mă întreb oare ce ar zice Camil Petrescu dacă ar afla că, recent, Edgar Wallace a intrat în colecţia „Pléiade“? Scriind articolul „De ce nu avem roman poliţist?“, am identificat mai multe cauze. Una ar fi lipsa unei tradiţii a romanului poliţist. Istoricii literari consideră anul 1862, cînd a apărut Misterele Bucureştilor de I.M. Bujoreanu, anul naşterii romanului poliţist. Am republicat recent acest roman; e paradoxal. Limba e învechită, se vede că încă nu se fixase un stil literar, dar conţinutul e pasionant: e un thriller avant la lettre, prezintă nu doar crimele şi încercarea de a le clarifica, ci şi cadrul social al vremii. Romanele scrise de Arthur Conan Doyle sau Agatha Christie, de exemplu, nu acordă atîta atenţie ansamblului social, ci rezolvării enigmei. Apariţia thriller-ului modern a schimbat faţa romanului poliţist, căci personajele evoluează într-un cadru social foarte bine conturat. Mateiu Caragiale a lăsat, în Sub pecetea tainei, cîteva mostre despre ce ar fi putut să fie un roman poliţist în anii ’20. Din păcate, mostrele acelea nu sînt terminate, enigmele nu sînt dezlegate. Şi încă un lucru paradoxal despre tradiţia pe care nu o avem: la începutul anilor ’30, Victor Eftimiu a publicat o carte – Chimonoul înstelat. O parodie savuroasă a romanului poliţist american. Ne întrebăm acum, în anul 2014, cum e posibil ca la noi să se mişte lucrurile invers: mai întîi avem o parodie excelentă a genului, înainte de a avea cu adevărat un roman poliţist.

Răspunsul ar fi, probabil, că s-a tradus foarte mult din alte literaturi...

Asta este explicaţia: s-au tradus multe romane poliţiste, publicul a prizat genul, dar „încăierarea“ dintre elitele intelectuale i-a descurajat pe autorii români care ar fi putut scrie romane poliţiste. Existau şi producţii autohtone, dar în care personajele se numeau John sau Smith – erau plasate în afara lumii noastre. La un moment dat, a venit Rebreanu cu Amîndoi – o carte poliţistă de mare valoare, în care prezintă nu numai istoria a două crime, ci şi un oraş de provincie – Piteşti –, cu toată atmosfera vremii.

În perioada comunistă, apăreau colecţii numite „Enigma“, „Aventura“, „Sfinx“, în care erau publicate multe traduceri, dar şi cîţiva autohtoni care aveau o anumită notorietate (Haralamb Zincă, Horia Tecuceanu, Rodica Ojog-Braşoveanu şi alţii). Se întregeşte tradiţia cu aceste nume?

E un capitol interesant. Nu vreau să întinez memoria unora, dar acest tip de literatură a fost numit de Dana Dumitriu „literatură miliţistă“. Păcatul unei astfel de literaturi este că autorii glorificau performanţele miliţienilor, îi socoteau neprihăniţi şi îi propuneau drept eroi fără pată. Boileau-Narcejac au scris un eseu despre romanul poliţist în care regăsim această frază: „Nici o dictatură nu iubeşte romanul poliţist.“ La un moment dat însă, dictaturile se pot folosi de romanul poliţist pentru a arăta că în societăţile totalitare nimic nu rămîne nepedepsit şi există oameni care veghează ca totul să meargă în bună rînduială. E un capitol în istoria săracă a romanului poliţist, dar genul înseamnă şi altceva.

În 1983, cînd aţi publicat Atac în bibliotecă şi aţi lansat personajul Andrei Mladin, Ovid. S. Crohmălniceanu (un rafinat cunoscător al genului) spunea că „în sfîrşit, avem roman poliţist autohton“. Cum v-aţi simţit atunci?

Nu m-am simţit făcînd parte dintr-o tradiţie. Dar în colecţia „Enigma“ apăruseră nume extraordinare ale literaturii poliţiste – Chandler, Hammet, Sébastien Japrisot, Boileau-Narcejac. Cartea mea n-a fost născută dintr-un spirit de frondă, pur şi simplu am vrut să mă delectez scriind un roman. A fost surprinzător pentru mine că a apărut şi i-a cucerit pe cititori, mai ales pe tineri. Spre stupoarea mea, la Bookfest 2014, a venit cineva la mine şi a început să-mi recite pasaje din Atac în bibliotecă. Şi asta mi s-a mai întîmplat şi în alte rînduri, cu oameni de vîrsta mea, care au fost marcaţi de apariţia acestui personaj: un tînăr care avea şi defecte, dar care era dornic de libertate; pînă şi modul lui de a se exprima (în argou, cu jocuri de cuvinte) reprezenta tot un mod de a fi liber şi de a ieşi din tipare. Nu înţeleg cum a apărut cartea asta în 1983, în perioada cea mai neagră a lui Ceauşescu. Acolo sînt aluzii chiar îngrijorătoare la adresa regimului. Din cînd în cînd, eroul meu citează din „zicerile“ bunicului său, iar la sfîrşit spune „am încheiat citatul“. În epocă, replica asta a fost foarte gustată, căci la orice citare din Ceauşescu se punea la sfîrşit „am încheiat citatul“. M-am întrebat de multe ori cum de a apărut acest roman...

Şi care ar fi răspunsul?

Am mai multe explicaţii. În primul rînd, eroul meu pare neserios; cenzorii şi-au spus, probabil, că nimeni nu va da doi bani pe el. Mi s-au amputat multe fraze din carte, dar au şi rămas destule (de pildă: „Ce e mai rece decît apa rece? Apa caldă.“). Apoi, aceşti cenzori care mă citeau erau oameni ca mine, trăiau în apartamente de bloc în care se întrerupea curentul electric şi nu curgea apa caldă, aveau două ore de televiziune pe zi... Mă gîndesc şi acum că au devenit, poate, un pic complici cu cartea mea. Nu pot să cred că eu eram mai deştept şi i-am păcălit. E drept că, la a doua carte, Profesionistul, lucrurile au fost mai dure: acolo atacam un întreg sistem constituit la nivelul unui orăşel, erau implicaţi şi primarul, şi directorul celei mai mari fabrici, şi toţi erau corupţi. Din a doua carte mi s-au tăiat zeci de pagini...

Aveaţi în spate primul volum, care avusese un anume ecou... De ce aţi continuat cu o serie întreagă de romane? Spuneaţi că, iniţial, aţi vrut doar să vă delectaţi scriind un roman...

Veţi rîde, poate, dar a fost la mijloc presiunea cititorilor. Unii se constituiseră într-un „Club Andrei Mladin“. Pe 30 noiembrie, de Sfîntul Andrei, îmi trimiteau felicitări să le transmit personajului. Aşa mi-am dat seama că eroul meu are priză la cititori şi m-am hotărît să merg mai departe.

Dar asta se întîmplă şi în lumea largă: filme, seriale şi cărţi sînt continuate la cererea publicului, americanii au şi „patentat“ metoda de a implica publicul în continuarea unui serial...

Da, şi Conan Doyle se plictisise de Sherlock Holmes, „l-a omorît“ înainte să fi dorit cititorii şi apoi a trebuit să mai scrie... Eu am scris patru cărţi cu Andrei Mladin şi m-am oprit. Nu-i mai găseam rostul după ’90, căci caracteristica lui principală era aceea de a căuta să se simtă liber: se comporta cum credea de cuviinţă, nu cum i se spunea. După 1990, într-un climat în care puteai spune liber ce gîndeşti, cu greu i-am regăsit un statut, astfel încît Fortăreaţa nebunilor a apărut de-abia în urmă cu cîţiva ani. La Chandler, eroul rămîne la aceeaşi vîrstă, cam 38 de ani. Eu am vrut să păstrez o creştere în vîrstă a eroului – acum are o cu totul altă viziune asupra vieţii, mai puţin mucalită, mai gravă şi mai înţeleaptă.

Există un fel de mecanism industrial în lume: romanele poliţiste ajung foarte repede filme. Aveţi şi dumneavoastră experienţe de acest gen. Cum vedeţi raportul între carte şi film?

S-au ecranizat Atac în bibliotecă şi Trucaj, am scris scenariul pentru un serial TV de 10 episoade (Detectiv fără voie). Ai un sentiment complex cînd îţi vezi personajul pe ecran. Eroul meu a fost interpretat de Şerban Ionescu, Florin Călinescu şi Mircea Rusu. Fiecare a cuprins o anumită latură a lui. Cartea şi filmul se sprijină reciproc, au de cîştigat ambele. Totul este să găseşti tonul potrivit cînd ecranizezi o carte. Dar sînt limbaje diferite şi autorii care cred că pot să scrie şi scenarii trebuie să aibă foarte multă grijă.

Literatura poliţistă clasică a lansat personaje celebre (mai uşor se uită numele autorilor decît al personajelor). Aţi gîndit de la început un erou de acest tip, i-aţi prevăzut cumva popularitatea?

În nici un caz nu i-am prevăzut popularitatea. De fapt, Andrei Mladin sînt eu: m-am jucat pe mine, m-am transpus pe mine. Din pricina asta, totul a devenit credibil: sinceritatea cu care am creionat personajul l-a făcut, probabil, cuceritor. Cînd a apărut Atac în bibliotecă, am privit cu teamă teancurile de volume venite de la tipografie, care stăteau în librării, şi m-am întrebat în cît timp se vor vinde. În cîteva săptămîni, s-au epuizat. Iar pe vremea aceea nu era marketing, n-am avut parte de lansări, nu s-a vorbit la radio şi la televiziune despre carte...

Cum aţi ajuns să fiţi tradus în limba franceză?  

Dintr-o întîmplare. Sylvain Audet, un tînăr studios francez, deţinător de masterate, a trăit mai mulţi ani în România şi a învăţat româneşte. Dornic să se perfecţioneze, într-o zi a cumpărat mai multe cărţi poliţiste – genul îl pasionează. Şi-a zis să ia şi o carte a unui american tradus în limba română. După ce a citit cîteva pagini din romanul achiziţionat, şi-a dat seama că autorul, George Arion, este român, şi că în Atac în bibliotecă se vorbeşte despre realităţi româneşti. Cartea i-a plăcut, mi-a cerut permisiunea s-o traducă, a tălmăcit-o cu mult har şi va apărea anul viitor la Genèse-Edition. Editura a preferat să înceapă colaborarea cu mine cu Cible royale, un roman de-al meu mai recent şi de mai mare impact. Am avut o primă lansare la Bruxelles, apoi şi în alte locuri. Am fost de mai multe ori în Franţa, am participat şi la Salonul de carte de la Paris, apoi la un festival – sînt vreo 80 de festivaluri dedicate acestui gen în Franţa – Festivalul „Goéland masqué“ de la Penmarc’h, o localitate din Bretagne cu vreo 5000 de locuitori. Au fost 60 de scriitori francezi şi opt scriitori din afara Franţei, şi foarte mulţi vizitatori care, spre uimirea mea, mi-au pus întrebări foarte pertinente despre genul „Polar“, cum îl numesc ei. Oamenii de acolo m-au considerat unul de-al locului. M-am întrebat: dacă am organiza un astfel de festival într-o comună din România, oare cîţi oameni ar veni?  

Fragmente dintr-un interviu mai amplu, care poate fi urmărit pe live.adevarul.ro.

Foto: adevarul.ro