Ce fel de ministru al Culturii ne trebuie?

Propunerea d-nei Rozalia Biro ca ministru al Culturii a stîrnit controverse. Unele sînt îndreptăţite, altele scapă din vedere esenţialul. Indiferent cine va fi persoana propusă pentru a ocupa fotoliul ministerial, rămîne să găsim răspunsul la întrebarea fundamentală: ce fel de ministru al Culturii ne trebuie?

Unii sînt de părere că trebuie neapărat să fie un om de cultură, dacă se poate chiar o personalitate marcantă, pentru a susţine, prin valoarea sa simbolică, “greutatea” postului. Istoria recentă ne arată că personalităţi culturale precum Andrei Pleşu (care a “pornit de la zero” instituţia, pe ruinele fostului Consiliul al Culturii şi Educaţiei Socialiste) ori Ion Caramitru (care îşi dovedeşte în continuare capacităţile de manager, la TNB) au avut şi rezultate ca miniştri. Alte personalităţi ale culturii care au ocupat înalta funcţie – nu prea. Cu alte cuvinte, nu valoarea ori prestigiul cultural al titularului e determinantă, ci abilităţile sale de a organiza instituţia şi de a-i da o direcţie, un sens.

Prin urmare, nu cred că pentru a fi ministru al Culturii trebuie să fii neapărat scriitor, pictor, regizor, actor etc. Dacă cele două “componente” – contribuţia culturală şi talentul managerial – se întîlnesc armonios în aceeaşi persoană, cu atît mai bine. Dar asta se întîmplă foarte rar.

Aşa încît aş prefera cealaltă variantă: la Cultură să fie numit un manager, dar unul care să aibă habar de managementul cultural şi de politicile culturale. Poţi să fii un excepţional manager la o multinaţională, la un lanţ de supermarketuri sau la o fabrică. Nu e suficient. E bine să ai pe deasupra şi o bună cunoaştere a peisajului cultural. Şi e obligatoriu să te pricepi la politici culturale, la economia culturii, să cunoşti felul în care funcţionează instituţiile culturale pe plan naţional şi european, să ştii ca pe apă sistemele de finanţare a culturii şi altele. Apoi, mecanismele culturii funcţionează pe termen lung: nu e vorba doar de a gestiona bugetul anual, împărţind sărăcia la muzee, biblioteci, teatre şi altele, ci de a face planuri pe cîţiva ani şi de a imagina soluţii alternative de finanţare şi de dezvoltare. Un pic de viziune, aşadar, e neapărat necesară.

Din această perspectivă, numirea d-nei Rozalia Biro nu mi se pare potrivită. CV-ul şi activitatea domniei sale de pînă acum arată că nu are nici o experienţă în managementul cultural.

sînt motivele pentru care nu trebuia numită, de fapt: pregătirea sa profesională nu conţine nimic legat de specificul managementului cultural, iar faptul că la primăria din Oradea a “coordonat”, pentru scurt timp, Direcţia de Patrimoniu înseamnă mult prea puţin. Controversele însă au fost mai ales pe tema, mult mai cu priză la public, a gafelor de limba română. Sigur că şi acesta e un aspect important, dar chiar dacă ar fi vorbit la perfecţiune limba română, tot o alegere nepotrivită ar fi. (Şi, a propos de asta, o precizare care cu siguranţă îi va nemulţumi pe unii: orice om are o limbă maternă, învăţată în familie; toate limbile pe care le învaţă după aceea sînt, tehnic vorbind, “limbi străine”. Ştiu, cuvîntul “străin” e perceput emoţional în cazul de faţă; dar emoţiile n-au ce căuta aici).

În România am început să avem tot mai mulţi oameni care se pricep la management cultural şi politici culturale, cei mai mulţi lucrînd în ONG-uri, dar şi în instituţii publice sau private. Ideal ar fi, ca să urnim o dată din loc lucrurile, ca la ministerul Culturii să fie numit un tehnocrat, un expert, un manager cultural de meserie, care să fie lăsat să-şi facă treaba, să croiască planuri pe termen mediu şi lung. Căci cultura este, în UE, o resursă importantă pentru dezvoltare economică şi socială, nu doar un “moft”, un ornament, ceva cu care să ne putem lăuda la ocazii. Nu întîmplător, în actualul exerciţiu bugetar al UE, mai mult de un miliard de euro sînt alocaţi industriilor culturale şi creative.

Dar, desigur, vorbesc prostii. La noi, numirile în ministere se fac pe criterii politice şi prin tot felul de jocuri în interiorul partidelor. Competenţele specifice sînt ultima preocupare atunci cînd e selectat un om pentru ministerul Culturii (care are “pe mînă” nu doar un buget, ci un întreg patrimoniu cultural). Din păcate, ne-am obişnuit (şi) cu asta şi nici măcar nu reuşim să dezbatem substanţial problema de principiu: ce fel de ministru al Culturii ne trebuie, dacă tot sîntem aşa de preocupaţi de soarta culturii române?  

Articol apărut pe