Uşile cele mari ale Europei
Tradiţionala dispută între preşedinte şi premier pe tema „cine merge la Consiliul European” s-a tranşat repede. Cică au vorbit la telefon, preşedintele a zis că nu-i dă mandat premierului pentru că „n-are experienţă”, premierul a mîrîit un pic şi gata.
E, totuşi, o mică performanţă: de obicei, contrele durau mai mult, cu talk-sow-uri şi declaraţii de presă în valuri. Sau – am avut şi cazul ăsta – cu deplasări la Bruxelles în avioane separate. (Nu s-a ajuns la pusul piedicii fix la intrarea în sala de conferinţă: rămîne pentru viitor, dacă om mai apuca vreo „coabitare”).
E limpede că Traian Băsescu a căpătat experienţă în materie de summit-uri europene. N-a avut-o de la început: la primele întruniri ale Consiliului European era stingher, nebăgat în seamă, ba chiar a mărturisit, la o revenire în ţară, că „nu se simte în largul său” la simandicoasele întîlniri. A învăţat însă din mers: a negociat, a colaborat pe cîteva teme importante cu omologii săi europeni şi şi-a construit un statut. Ar fi fost bine dacă ar fi ştiut de la început codurile diplomatice: adică, dacă ar fi avut competenţele necesare în materie de politică externă (atribuţie importantă a Preşedinţiei). N-a fost aşa: a învăţat la locul de muncă şi abia în ultimii ani a avut rezultate (de exemplu, punerea pe agenda UE a Republicii Moldova).
De partea sa, Victor Ponta n-a dovedit pînă acum aproape nimic în materie de deschidere europeană, dar e nerăbdător să intre în lumea bună a liderilor UE. Ca şef al guvernului, ar fi avut destule ocazii să croiască şi să pună în aplicare politici europene noi, diferite de ale „regimului Băsescu”, cu care se luptă atît de înverşunat. N-a făcut-o. În doi ani de guvernare, premierul a avut destul timp să arate că îi poate oferi României o altă voce în concertul ţărilor europene, demnă de „a şaptea ţară din UE” (refrenul pe care îl tot rostea amicul său politic de azi, dl Călin Popescu Tăriceanu, pe cînd era prim-ministru). Ar fi putut să se pronunţe ferm pe dosare importante ale politicilor europene comune, care ţin de Guvern (de pildă, sensibila chestiune a politicilor energetice). Nu prea are relaţii cu liderii europeni importanţi, nici n-a construit nimic demn de luat în seamă, ci doar a vorbit din cînd cînd, defensiv (cum îi e felul) despre absorbţia fondurilor europene, făcîndu-şi un titlu de glorie din faptul că „e mai bună decît pe vremea lui Boc”. (Corect, aşa e; dar, în ansamblu, e tot cea mai slabă din UE). Pe scurt, România contează încă foarte, foarte puţin în deciziile importante la nivel european. Apoi, premierul duce în spate un plagiat plus „aventura” politică şi constituţională cu suspendarea preşedintelui: ambele rămîn „la dosar”, chiar dacă, din politeţe, liderii europeni se fac că plouă.
Mă rog, bine că s-a tranşat problema mai repede: o să meargă Traian Băsescu, măcar are experienţă şi, în ciuda problemelor de acasă, la Bruxelles şi-a cîştigat statutul de om pe care se poate conta în chestiunile importante. Pentru Traian Băsescu, e ultimul Consiliu European „ordinar” (dintre cele ţinute semestrial; căci în decembrie se va şti deja numele următorului preşedinte). O să şi-l petreacă sub spectrul scandalului în care e implicat fratele său. Ceea ce în Europa nu dă bine oricum, indiferent de disputele din ograda noastră pe tema „să-şi dea sau să nu-şi dea demisia”.
Citiți articolul integral pe
.
