Peste cîteva zile, Muzeul Literaturii Române ar trebui să fie mutat în alt sediu. Evident, e imposibil. Aşa încît situaţia o să treneze şi, pînă la urmă, se va aranja cumva... Dar fără să fie rezolvată problema.

Proprietarul clădirii în care funcţionează Muzeul Literaturii Române vrea să-i fie achitată chiria din urmă. Ceea ce Primăria (în administrarea căreia se află muzeul) zice că nu poate, că nu-i permite legea să plătească retroactiv. Drept pentru care proprietarul a cerut evacuarea sediului. Pînă aici, pare că toată lumea are dreptate: e legitim ca proprietarul să beneficieze de pe urma bunului său, e normal ca Primăria să respecte legea. Cîteva zeci de persoane au manifestat în apărarea Muzeului, pentru a atrage atenţia asupra situaţiei grave în care se află piesele de patrimoniu naţional din colecţiile MLR. Au dreptate şi protestatarii: cum să laşi într-o asemenea stare o bucată din patrimoniul naţional, într-o ţară plină de afişe pe care este exprimată “mîndria de a fi român”? Cică ar exista nişte negocieri cu proprietarul şi nişte încercări de a găsi un alt sediu, dar nu s-a ajuns la o soluţie definitivă.

Mi se pare că apar aici două probleme care definesc foarte bine relaţia dintre autorităţile Statului şi cultură în românia de azi. Prima problemă miroase a lehamite şi incompetenţă: situaţia clădirii în care este adăpostit Muzeul Literaturii Române se cunoştea de multă vreme. De ce nu s-a făcut nimic din timp? E imposibil de găsit un răspuns raţional la asta. Ceva asemănător s-a întîmplat acum cîteva luni cu Biblioteca Pedagogică: sediul fusese restituit fostului proprietar din 2006, altul nu s-a găsit (sau nu s-a căutat), aşa că în ultimul moment instituţia a fost desfiinţată, în ciuda tuturor protestelor şi nemulţumirilor manifestate – ca şi acum – cînd se ajunsese oricum pe marginea prăpastiei. Acum, toată lumea se uită spre autorităţile Statului şi cere o soluţie pentru MLR. Dar de ce s-a ajuns pînă aici va rămîne întotdeauna neclar.

A doua problemă e însă clară: de ce o instituţie care adăposteşte manuscrise şi documente din patrimoniul naţional se află în administrarea Primăriei Capitalei? Pe baza cărei “viziuni” de politici culturale? Pur şi simplu, aşa s-a decis la un moment dat, pe la începutul anilor ’90, şi aşa a rămas. Ce-are Primăria bucureşteană cu manuscrisele lui Eminescu, Blaga, Marcel Proust sau Thomas Mann, aflate în colecţia muzeului? Ce politici culturale şi strategii pe termen lung poate elabora Primăria pentru a asigura prezervarea documentelor şi dezvoltarea instituţională a muzeului? Nici una. Nici nu e treaba ei. În mod normal, un asemenea muzeu ar fi trebuit să aparţină – pentru că e naţional, ca şi Brukenthal ori Muzeul de Artă – de Ministerul Culturii. Sau – pentru că deţine manuscrise şi documente – de Academia Română, a cărei Bibliotecă e specializată tocmai în prezervarea manuscriselor şi documentelor de patrimoniu. Primăria n-a putut (şi nu poate) face altceva decît să-i asigure, minimal, supravieţuirea, la grămadă cu celelalte instituţii culturale pe care le administrează. Şi, după cum se vede acum, nici măcar atît.

Ceva mă face să cred că, pînă la urmă, Muzeul Literaturii Române se va desfiinţa. Căci problema nu este administrativă, aşa cum pare (adică găsirea unui sediu). Problema adevărată este nepăsarea cronică a Statului român şi a politicenilor faţă de cultură. Cultura şi patrimoniul cultural sunt privite de semidocţii care ne conduc doar ca floricele de pus la butonieră. Şi numai din cînd în cînd.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.