Ne-am scufundat în vorbe. În ţara cu vreo 10 televiziuni “de ştiri” – care, de fapt, sînt făcute din ore întregi de trăncăneală ascunsă sub denumirea de talk-show-uri – se vorbeşte enorm. Din cauza cantităţii uriaşe de vorbe înşirate, s-a pierdut în bună parte proprietatea termenilor. Cuvintele sînt trîntite la grămadă, repetate cu tupeu, pînă cînd ajung să contruiască o realitate paralelă, fără legătură cu faptele.
A tradus zeci de cărţi, a scris romane, eseuri şi articole de gazetă. Pe lîngă toate acestea, Radu Paraschivescu a publicat patru antologii în care a cules „perle“. Cea mai recentă se numeşte Noi vorbim, nu gîndim (Editura Humanitas, 2015). L-am invitat la un dialog despre starea limbii române.
Îmi pare rău că am avut dreptate. Scriam acum cîteva săptămîni că noul preşedinte al ICR are o dilemă: ori ia în serios discursul “inaugural” al lui Nicolae Breban şi face din el o strategie, ori se disociază de jignirile aduse de acesta unor respectabili intelectuali. S-a disociat, într-un tîrziu.
Ştiu, o să spuneţi că “la noi, aşa ceva e imposibil, nu ne putem compara cu americanii”. Păi tocmai asta e problema: dacă ne mulţumim în continuare cu lamentările mioritice, n-o să ne putem compara niciodată. Cu nimeni. O să rămînem unici şi neînţeleşi, cu pandaliile noastre.
A lucrat mai întîi într-o librărie, apoi fost unul dintre pionierii cărţilor electronice în România. Astăzi, Paul Balogh se ocupă de manuale digitale (şi alte aplicaţii educaţionale). Firma la care lucrează, Read Forward, a participat la licitaţia pentru manuale digitale organizată anul trecut de Ministerul Educaţiei.
Sînt destui cei care cred că epoca cea mai bună a ţării noastre a fost cea interbelică, pe cînd se făcuse “România Mare”. Şi visează la reîntregire. Sunt destui care cred în “românism” şi în valorile sale. E normal. Discuţia despre “specificul naţional” şi despre identitatea noastră naţională e veche. Dar nu întotdeauna ştim, de fapt, despre ce vorbim.
Vă puteţi imagina că Preşedintele Institutului Goethe apare la o conferinţă de presă şi pronunţă cuvintele Schwanz şi Arsch? Vă puteţi închipui că Preşedintele British Council ar spune, în faţa presei, cuvîntul fuck? Credeţi că un academician francez care ocupă funcţia de preşedinte de onoare la o instituţie culturală ar spune în public despre un alt om de cultură francez că este “haimana ordinară”?
"Avem probleme comune cu restul Europei. Nu avem un spaţiu public european, nu avem nici un spaţiu public românesc. A început să apară prin manifestările pentru a salva Roşia Montană. Apoi cu ceea ce s-a întîmplat la alegerile din noiembrie 2014. Dar nu avem un spaţiu public european, aproape nimeni nu se declară european."
Strigătura “aţi minţit poporul cu televizorul”, pe care o rosteau protestatarii din Piaţa Universităţii acum 25 de ani, s-a dovedit profetică. Pe atunci aveam o singură televiziune, acum avem cu zecile, iar poporul le frecventează asiduu. Mai bine ar citi ceva.
Lumea reală este cumva obiectivată panoramic, în trei dimensiuni. În viaţa reală nu vedem decît fragmente: ne întîlnim cu colegii de serviciu ori cu cîţiva cunoscuţi în autobuz, interacţionăm mult mai puţin. Pe Facebook, la limită, poţi avea 5000 de prieteni.
Cu ce ne-am ales, aşadar, de pe urma luptei stupide între Ponta şi Băsescu? Cu distrugerea unei instituţii serioase, printre puţinele instituţii publice româneşti care au funcţionat la standarde europene. Căci între 2005-2012, ICR a fost egalul unor institute prestigioase (British Council, Institutul Francez, Institutul Goethe şi celelalte). Stau mărturie rezultatele obţinute şi aprecierile partenerilor străini.
De ani buni, se vorbeşte foarte mult despre „marii corupţi“ şi despre ramificaţiile politice ale corupţiei. Există însă tentaţii ale unor comportamente corupte răspîndite peste tot, în cele mai adînci straturi ale societăţii. Şi există numeroase forme şi tentaţii ale comportamentelor care încalcă integritatea.
Am citit în ultima vreme cărţi şi articole despre efectele negative ale Internetului. Sunt unii care cred – şi au argumente solide – că Internetul “ne prosteşte”, ne face superficiali, ne dezvaţă să citim şi să reflectăm asupra celor citite. Alţii nu sunt atît de pesimişti. Dar foarte mulţi uită că, de fapt, tot televizorul rămîne marele duşman.
Ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu, e încă în funcţie. Asta e, în sine, o temă de breaking news, dacă ne uităm la ce s-a întîmplat în ultimii ani: predecesorii săi au fost schimbaţi după cîteva săptămîni sau cîteva luni. Deocamdată, a făcut cîteva lucruri bune, care au reparat ceea ce se stricase din 2012 încoace.
"Am trecut de la responsabilitate socială corporativă către sustenabilitate. La nivel de grup, am reuşit să schimbăm lucrurile, astfel încît acum trei ani grupul a adoptat o strategie de sustenabilitate. Dar şi înainte de asta, ne-am uitat la problemele societăţii româneşti şi la nevoile companiei noastre."
Se vorbeşte, din nou (şi în curînd se va tăcea iar, pentru o vreme) despre datoria uriaşă a TVR. Şi alte companii ale statului au mari datori, adunate de ani întregi, despre care se mai vorbeşte din cînd în cînd, dar nu se întîmplă nimic. Pe de altă parte, în ultima vreme fiscul a închis sau a amendat mici magazine pentru nereguli de cîţiva lei. Ceva nu se leagă în povestea asta.
Încerc să pun cap la cap aici, la repezeală, cîteva încrucișări recente cu susnumitul FB, pre numele său adevărat Facebook, pe care nu l-am pus întreg în titlu din motive pe care le veți afla dacă veți citi mai departe.
Cum se întîmplă adesea în România, un anumit subiect inflamează spiritele, e dezbătut cu mare tam-tam o vreme, apoi dispare fără să se fi ajuns la vreo concluzie, deşi e încă important. Aşa s-a întîmplat şi cu legea timbrului cultural.
"Este nevoie de un model după care să ne ghidăm, iar Norvegia este o ţară care se conduce după nişte principii simple. Raportul a fost realizat în cadrul proiectului „ONG-uri mai puternice împreună“, finanţat din Fondul ONG, granturile SEE, şi monitorizat de FDSC. Promotorul proiectului a fost Caritas România. "
Muzeele româneşti ar putea deveni cu adevărat nişte spaţii culturale vii şi active, atrăgătoare pentru public. Dar nepăsarea, incompetenţa, manevrele care-i îndepărtează pe bunii profesionişti menţin aceste instituţii esenţiale pentru patrimoniul nostru cultural într-o noapte lungă şi tristă. Ar merita ieşit în stradă pentru muzee. Dar precis că cetăţenii n-au timp.
"De la o constatare pe care o făceam în preajma alegerilor europarlamentare de anul trecut. Ne uitam în jur şi nu prea aveam pe cine vota. De cîteva cicluri electorale, se cam învîrt aceiaşi actori pe scena politică, îşi schimbă numele ori apartenenţa de partid, dar nu apar, de fapt, nişte actori politici cu adevărat noi."
Lumea universitară românească e în dîrdoră: se evaluează cercetarea științifică. E foarte bine că se face, e foarte bine că au apărut criterii sistematice, indicatori etc. Intrăm în rîndul lumii – căci toate universitățile au astfel de sisteme de evaluare.
Pentru marile ziare și reviste europene – de la Le Monde la Frankfurter Allgemeine Zeitung, de la Svenska Dagbladet la Neue Zurcher Zeitung – Mircea Cărtărescu este un mare scriitor european. El se află de multă vreme acolo, în lumea culturală a Europei care contează: premiat, omagiat, invitat la festivaluri și evenimente literare majore.
E nevoie de cîteva proiecte nu foarte mari, care să-i facă pe bucureşteni să se reconecteze la oraş. Dacă reuşim să facem cîteva proiecte prin care să reconectăm cetăţeanul la oraş, cetăţeanul va deveni mai activ şi va simţi că implicarea lui e necesară şi utilă.
Iar avem o ştire nasoală care “a făcut înconjurul lumii”, iar vorbim despre “imaginea României în străinătate”, iar ne plîngem de milă şi cerem să cadă capetele vinovaţilor. Broşura cu harta Franţei acoperită de steagul Germaniei a stîrnit energii mediatice şi populare demne de-o cauză mai bună. Deh, popor emoţional şi cu suflet sensibil, atent ca nu cumva să se facă de rîs în faţa străinilor...
De obicei, reprezentanţii Bisericii recurg la retorica arhaică despre dreapta credinţă, morală şi celelalte, într-un limbaj mai degrabă plicticos pentru copiii şi tinerii crescuţi cu computerul la îndemînă. Adversarii recurg adesea la clişeele de semn contrar, precum opoziţia între religie şi ştiinţă, dar o fac în alb-negru, la nivelul broşurelelor de propagandă sovietice din anii ’50.
Are studii de master şi doctorat în biblioteconomie şi ştiinţa informării la University of Illinois, Urbana-Champaign, iar de anul trecut a fost numită directoare interimară a Bibliotecii Naţionale din România. Claudia Şerbănuţă este o excelentă profesionistă şi vorbeşte despre problemele bibliotecilor cu pasiune.
S-ar părea că finanţarea culturii a început să ocupe un pic din atenţia opiniei publice, măcar tot atîta cît sutienul Elenei Udrea. Legea timbrului cultural “face ştiri”, se scriu comentarii, se dezbate problema. Nu-i rău. Poate reuşim să ajungem la vreo soluţie.
Adrian Pop este arhitect şi a optat pentru construcţiile sustenabile, după cele mai înalte standarde. Centrul de Resurse al Comunităţii din Boldeşti-Scăeni are şansa de a deveni prima clădire din România care îndeplineşte standardul „Living Building Challenge“, considerat cel mai riguros existent.
“Cultura românească, deşi este copilul inteligent şi talentat al familiei, a fost trimisă la colţul străzii să se descurce. Şi nu se descurcă la colţul străzii!”. Cu aceste fraze începe “expunerea de motive” a Legii privind timbrul cultural, adoptată tacit de Senat şi aflată în dezbatere la Camera Deputaţilor.
"Copiii de azi sînt mai reticenţi la ceea ce înseamnă vechi. Sînt dornici de noutate. Sînt crescuţi cu televizorul, dar dacă li se oferă altceva, se pliază pe alte activităţi şi sînt bucuroşi să descopere alte lucruri. Probabil că noi, adulţii, sîntem tentaţi să ducem mai departe tradiţia şi să-i creştem în spiritul nostru."
Rămase de la o vreme fără prestaţiile lui Traian Băsescu de la ora 18, cînd fostul preşedinte declara cîte-o chestie bună de întors pe toate feţele vreo 2-3 zile, televiziunile şi site-urile de ştiri şi-au regăsit suflul datorită activităţii DNA. Se vorbeşte mult despre o adevărată “curăţenie în politica românească”. Se prea poate, dar e abia începutul.
La început, era imposibil să lucrez cu 10-15 copii – alergau, ţipau, se duceau în toate părţile... Acum am 60 de copii în fiecare sîmbătă; sînt foarte disciplinaţi. Vin mulţi oameni să mă ajute, implicarea lor mă face să mă simt bine: sînt oameni cu care stai de vorbă şi simţi că e bine ce faci şi e bine să trăieşti în România.
A publicat recent un nou volum (Octave paralele), este profesoară la Universitatea Naţională de Muzică şi a devenit rector al Colegiului „Noua Europă“. Valentina Sandu-Dediu scrie şi vorbeşte despre muzică, aşa încît am început dialogul chiar de la asta.
Urmăresc, de cîteva zile, forfota publicistică provocată de acordarea premiului naţional pentru poezie. “Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, vorba unui poet de demult. N-aş vrea să mă amestec în corul de păreri pe tema “cine are dreptate”. Încerc doar să înţeleg care-i miza bătăliei.
I-am cunoscut lucrînd împreună la organizarea Festivalului Dilema veche (din 2011 încoace). Mihai Coşer şi Robert Roman lucrează la Primăria din Alba Iulia şi se ocupă de proiectele şi evenimentele culturale ale oraşului. Au venit la aniversarea revistei în „această capitală“ şi i-am invitat la o discuţie despre „cealaltă capitală“, Alba Iulia.
În societatea românească de azi, acordarea de onoruri a devenit o modă: se amestecă în aceste iniţiative ceva PR, obsesia pentru imagine, credinţa un pic cam primitivă în simboluri, jocuri de interese, încuscriri politico-economice sau culturale şi altele. S-au făcut tot felul de cetăţeni de onoare: de la mari sportivi ori scriitori pînă la victimele vreunui accident de mare impact emoţional.
Mai mult în joacă, m-am apucat să scriu cîntece. În 1974, am cîntat prima dată la Club A, în 1979 am cîntat la Festivalul de Jazz de la Braşov, împreună cu trupa Basorelief, iar în 1980, în aceeaşi formulă – la Festivalul de Jazz de la Sibiu. Dar nu mă aşteptam să scot un disc, pentru că eu cîntam ce nu trebuie.
În 2014, a fost la Festivalul Dilema veche de la Alba Iulia, iar în toamnă revista noastră a organizat concertul său aniversar de la Sala Radio. A rezultat un digipack în ediție specială (DVD plus CD) care se distribuie cu Dilema veche din 22 ianuarie. Pentru această ocazie, ce putea fi mai potrivit decît o conversație cu Alexandru Andrieș?
Emoţia stîrnită de uciderea caricaturiştilor de la Charlie Hebdo a generat tone de comentarii în presă, pe Facebook, peste tot. E firesc: lumea de azi, dominată de mass-media, reacţionează rapid şi abundent la astfel de episoade cu o încărcătură emoţională puternică.
A fost foarte bun şi eficient sloganul preşedintelui Klaus Iohannis – “românia lucrului bine făcut”. Probabil că a exprimat o aspiraţie a multor cetăţeni, din moment ce l-a ajutat să cîştige alegerile. Dar, deocamdată, sîntem departe de aşa ceva.
Conduce o firmă de consultanţă, management şi vînzări. Are un doctorat în economie. În 2013, Dorin Bodea a publicat volumul Valorile angajaţilor români, în care conturează un „model cultural actual al românilor“. De la concluziile acestui studiu am pornit o discuţie despre muncă, sărbătoare şi relaţiile cu ceilalţi.
Victor Ponta a anunţat că renunţă la titlul de doctor şi că, după ce va ieşi din politică, are de gînd “să iniţieze un nou demers doctoral”. Vestea bună e că s-ar putea ca, la un moment dat, să iasă din politică. Vestea proastă e că nici acum, în ciuda gestului său aparent onest, dl Ponta tot nu a înţeles despre ce e vorba.
Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate organizează tururi prin zonele istorice ale Capitalei, intitulate „Cu bastonul prin Bucureşti“. În fruntea lor (şi a organizaţiei) se află Edmond Niculuşcă. L-am invitat la o discuţie despre Bucureşti şi despre normalitate.
Încă n-a ajuns oficial la Cotroceni, dar agenda i-a fost deja pregătită. De cînd s-a aflat rezultatul alegerilor, s-au umplut ziarele, site-urile, blogurile cu opinii despre ce trebuie să facă şi să nu facă preşedintele. S-ar părea că cea mai mare dificultate a începutului de mandat prezidenţial va fi să facă faţă enormelor aşteptări ale societăţii.
Pe 22 decembrie 1989, libertatea noastră a început cu aceste cuvinte rostite de Mircea Dinescu la Televiziunea Română: “Dictatorul a fugit”. Pe 22 decembrie 2014, vom avea un nou preşedinte: începe mandatul lui Klaus Iohannis, care va prelua, cît se poate de paşnic, atribuţiile prezidenţiale de la “dictatorul” Traian Băsescu.
Este cu siguranţă o provocare pentru întregul proces de integrare europeană, care vine dinspre creşterea naţionalismului în mai multe ţări membre ale UE. Aceste mişcări naţionaliste şi populiste sînt, uneori, antieuropene, alteori de-a dreptul rasiste.
De cîteva zile, personajele principale ale actualității românești sînt Mircea Geoană, Marian Vanghelie, Sebastian Ghiță. (Plus Dan Șova, dar nu se pune: el are un talent unic de a fi absent și cînd e prezent).
"Timp de patru-cinci ani, a trebuit să stau la diferite rînduri, ore şi ore întregi – la moaşte, la relicve, unde au loc pelerinaje. Acolo mi-am dat seama ce-i face pe acei oameni să stea atît de cuminţi în aşteptarea atingerii raclei unde se găsesc moaştele. Rîndul îi ordonează, îi disciplinează şi îi leagă pe oameni."
Pentru mine, va rămâne declaraţia cea mai simpatică a întregului mandat al preşedintelui ales, Klaus Iohannis. E un detaliu care nu interesează aproape pe nimeni, dar mi se pare că este exact acel detaliu de care aveam nevoie pentru a înţelege că începe (ar trebui să înceapă!) un nou stil în politica românească.
