Din puciul gîndirii
“Neliniştea mea este că o să ajungem să nu ne recunoaştem limba” – mi-a spus scriitorul Radu Paraschivescu într-o emisiune la
. Pe moment, mi s-a părut că exagerează. Între timp mi-am dat seama că am ajuns deja acolo.
Ne-am scufundat în vorbe. În ţara cu vreo 10 televiziuni “de ştiri” – care, de fapt, sînt făcute din ore întregi de trăncăneală ascunsă sub denumirea de talk-show-uri – se vorbeşte enorm. Din cauza cantităţii uriaşe de vorbe înşirate, s-a pierdut în bună parte proprietatea termenilor. Cuvintele sînt trîntite la grămadă, repetate cu tupeu, pînă cînd ajung să contruiască o realitate paralelă, fără legătură cu faptele. Şi, adesea, fără legătură cu dicţionarul. Bunăoară, după ce DNA a solicitat ridicarea imunităţii parlamentare a premierului Victor Ponta, iar preşedintele Iohannis i-a cerut demisia, dinspre corul PSD s-a auzit strigătul de luptă “e lovitură de stat!”.
Iar? Alta? Acum trei ani, cînd cu suspendarea preşedintelui, s-a vorbit toată vara, dinspre o tabără politică, despre “puci” şi “lovitură de stat”, iar dinspre cealaltă tabără politică se zicea că, dimpotrivă, era vorba despre nişte măsuri necesare, întru totul democratice, pentru a scăpa ţara de “dictatura lui Băsescu”. Deocamdată, putem constata că “dictatorul” n-a recurs la arestări în masă, ci şi-a încheiat mandatul şi a plecat acasă. Iar bravii luptători care voiau să ne scape de el, rămaşi fără obiectul muncii, au mai avut şi alte iniţiative “democratice”, parlamentare, precum schimbarea pe şest a Codului Penal şi tot felul de şmecherii legislative menite să protejeze interesele corupţilor şi să îngreuneze activitatea justiţiei. Între timp, diverşi parlamentari anchetaţi ori arestaţi au spus că “li s-a făcut un dosar politic” (dacă ne punem la mintea şi la vorbele lor, rezultă că închisorile sînt pline de deţinuţi politici, mai ceva ca în epoca stalinistă). Şi că în România e o “dictatură a DNA-ului”. Prin urmare, preşedintele Senatului, al doilea om în stat, a propus înfiinţarea unei comisii parlamentare care să evalueze starea democraţiei: “Nu putem vorbi în România de o ţară în care funcţionează pe deplin statul de drept, atîta vreme cît o serie de principii fundamentale nu sînt respectate, printre care separaţia puterilor în stat, independenţa lor şi echilibrul între puterile statului”.
Nu e o lume pe dos? Care va să zică, şmecheriile făcute pe sub masă pentru pentru a proteja nişte politicieni suspectaţi de fapte ilegale sînt democratice, pentru că se petrec sub cupola Parlamentului. În schimb, cînd DNA solicită, conform legii, să-şi vadă de treabă cu anchetarea unuia sau altuia, se cheamă “dictatură” sau “lovitură de stat”. Şi “stăm prost cu democraţia”.
Am ajuns să ne jucăm prosteşte cu cuvinte importante. Politicienii români au deprins obişnuinţa de a umfla vorbele, crezînd că în felul ăsta păcălesc oamenii. E adevărat, cu unii le reuşeşte. Dar nu toţi oamenii sînt proşti – aşa cum îşi închipuie politicienii noştri stătuţi la televizor pînă se scufundă în puciul gîndirii. Nu te joci cu termeni precum “democraţie”, “dictatură” ori “lovitură de stat”. Nu schimbi cuvintele în paragrafele legilor ca să creezi ambiguităţi şi să pui beţe-n roate justiţiei. Iar dacă o faci, atunci îţi trădezi precaritatea gîndirii. Mai devreme sau mai tîrziu, premierul, preşedintele Senatului şi toţi ceilalţi politicieni care “ne fac din vorbe” vor pierde şi în plan politic. Nu-i poţi prosti pe toţi tot timpul, iar cuvintele se răzbună: termeni precum “democraţie” ori “stat de drept” au prea multă greutate, nu îşi schimbă sensul şi valoarea în funcţie de gurile prea vorbitoare ale unor politicieni mediocri, făcuţi pe puncte. Dar, deocamdată, efectul e prost: se instaurează un fel de dictatură moale a trăncănelii, în care nu ne mai înţelegem unii cu alţii. Nu ne mai recunoaştem limba, deşi părem a vorbi la fel.
Artcol apărut pe
.
