Mi te-ai lipit de suflet ca timbrul de cultură

S-ar părea că finanţarea culturii a început să ocupe un pic din atenţia opiniei publice, măcar tot atîta cît sutienul Elenei Udrea. Legea timbrului cultural “face ştiri”, se scriu comentarii, se dezbate problema. Nu-i rău. Poate reuşim să ajungem la vreo soluţie.

După ce chestiunea timbrului cultural a încins atmosfera, a apărut şi premierul Victor Ponta cu o declaraţie: „Ministrul Culturii Ionuţ Vulpescu şi ministrul Finanţelor Darius Vîlcov vor anunţa un proiect prin care Cultura va primi 2% din încasările de la Loteria română. Putem să oferim o finanţare în plus, astfel încît un domeniu care a fost întotdeauna văduvit

”.

Foarte bună idee, dar nu e nimic nou aici: a fost o vreme cînd 2% din încasările Loteriei mergeau la Administraţia Fondului Cultural Naţional. Acolo ar trebui să meargă şi acum, căci formularea “bani pentru Cultură” e vagă. Pentru a finanţa mai eficient cultura, e nevoie nu neapărat de mai mulţi bani, ci de instituţii solide şi soluţii manageriale inteligente. O asemenea instituţie ar trebui să fie tocmai AFCN. Croită iniţial după modele existente şi în alte ţări europene, cînd tocmai începuse să funcţioneze, a fost trasă înapoi de metehnele dîmboviţene (numirea directorilor în funcţie de partidul aflat la guvernare, limitarea autonomiei în funcţionare, tăieri de fonduri etc.). Or, AFCN ar trebui să devină exact tipul de instituţie care să contribuie la gestionarea mai eficientă a fondurilor pentru cultură. Nu e nevoie să descoperim apa caldă, aşa funcţionează lucrurile şi în alte părţi: entităţile (publice sau private) din domeniul culturii depun proiecte la AFCN, acestea sînt evaluate de experţi independenţi şi finanţate clar şi transparent. Şi evaluate apoi în funcţie de performanţă. Dar pentru ca acest principiu simplu şi sănătos să poată fi aplicat, e nevoie ca AFCN să aibă o croială instituţională bună şi apoi să fie lăsată să-şi facă treaba, pe termen lung.

Or, în locul unor astfel de soluţii instituţionale, la noi se preferă încă mersul cu căciula în mînă la ministerul Culturii ori adoptarea de legi prin care se iau banii dintr-un buzunar şi se mută într-altul, fără niciun studiu de impact ori calcul de eficienţă. Legea timbrului cultural, despre care se tot vorbeşte, va fi probabil adoptată pînă la urmă, într-o formă sau alta, şi va avantaja nişte organizaţii private

, dezavantajînd alte organizaţii private (edituri, producători de spectacole şi concerte etc.) şi punînd-i pe consumatorii de cultură să scoată mai mulţi bani din buzunar.

Mai există o lege, deja adoptată, prin care Ministerul Culturii urmează să finanţeze, cu minimum 4.500 de mii de lei pe an (adică un milion de euro),

. Cine stabileşte care sînt revistele “reprezentative”? Au stabilit deja parlamentarii, aceşti fini şi devotaţi cunoscători ai culturii: reprezentative sînt revistele editate de Uniunile de Creatori, către care se direcţionează 90% din bani. Restul de 10%, scrie în lege, “va fi repartizat de Ministerul Culturii pentru finanţarea şi susţinerea editării revistelor şi publicaţiilor culturale, altele decît cele propuse de uniunile de creatori, potrivit legii”. De unde ştie Ministerul care sînt celelalte reviste reprezentative? Greu de spus. Noul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu, n-a găsit în minister nicio revistă, după cum a spus într-un interviu: “Am vrut să citesc revistele culturale care sînt în minister, am constatat că nu există în ministerul Culturii nici măcar o publicaţie culturală. Nu există un singur abonament la nicio revistă culturală”.

Nu ştiu la cîte reviste culturale sînt abonaţi parlamentarii, dar uite că Parlamentul şi Ministerul ştiu mai bine ce e reprezentativ. Şi au o predilecţie pentru Uniunile de Creatori,

şi nefiind în stare să răspundă simplu la o întrebare esenţială, din care ar putea rezulta politici culturale pe termen lung: ce subvenţionăm, producţia sau consumul? Deocamdată, e preferată subvenţionarea producţiei “pe stoc”, precum industria din vremea guvernării lui Nicolae Văcăroiu. Căci altminteri nu înţeleg de ce legea timbrului cultural s-a lipit de sufletul parlamentarilor, vorba vechiului cîntec, “ca marca de scrisoare”.

Mai mulţi bani pentru cultură? N-ar strica, desigur,

. Dar dacă nu sînt direcţionaţi cum trebuie, vor fi cheltuiţi cam degeaba. Iar pentru a fi cheltuiţi eficient, e nevoie de instituţii eficiente. Ceea ce, deocamdată, nu prea avem.

Articol apărut pe

.