Goagăl Școler și Hirschu’ meu personal
Lumea universitară românească e în dîrdoră: se evaluează cercetarea științifică. E foarte bine că se face, e foarte bine că au apărut criterii sistematice, indicatori etc. Intrăm în rîndul lumii – căci toate universitățile au astfel de sisteme de evaluare.
Problema – ca întotdeauna în România – se complică atunci cînd apare întrebarea
. Cum definim criteriile și indicatorii de performanță? Luăm cu lopata “din Occident” doar așa, pentru că Occidentul e mai bun? Putem face asta, dar nu se potrivește. Ca să nu lungesc vorba, încerc aici un autodenunț.
Fiind eu conferențiar la Facultatea de Litere, m-am apucat să completez documentele necesare evaluării. Între ele, de maximă importanță pare a fi calcularea indiceului Hirsch, pe baza citărilor de care modestele mele contribuțiuni au avut avut parte. Concret: citările apar pe Google Scholar, care calculează (habar n-am cum și nici n-am curiozitatea să aflu) numitul indice Hirsch.
Zis și făcut. Numai că (în cazul meu, dar, din cîte am aflat, și în alte cazuri) Google Scholar se dovedește un Goagăl Școler, dacă nu chiar – vorba d-lui Mariu Chicoș Rostogan, pedagogul de școală nouă – o loază. Mi-a găsit niscaiva citări și mi-a calculat că aș avea indicele Hirsch 3 ("pe viață") și 2 (din 2010 încoace). Bine – zic, în nepriceperea mea – că nu e zero (căci, să ne-nțelegem: nu consider că am contribuțiuni științifice relevante, doar m-am străduit să-mi fac treaba cît am putut de bine).
Luînd citările la clickăit, am constatat că erau, în realitate, mai multe decît pusese Goagăl Școler la socoteala automată. Așa că m-am înverșunat și am pierdut cîteva ceasuri dînd click după click pe tot ce a găsit Google Academic cînd l-am pus să caute “mircea vasilescu”. Numărate una cîte una, citările mele s-au dublat față de cele găsite automat de Școler (“inoțent cumu-i, el nu poake da exemplul aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata să-i dau ilustrățiunea keoriei” - zicea Mariu Chicoș Rostogan) . Da’ astea manuale cică nu intră la socoteala automată a indicelui. De exemplu: Școleru’ a găsit automat 3 citări ale tezei mele de doctorat. Eu am mai găsit, manual, încă două. (Or mai fi, poate – nu doar în cazul meu – și altele, în cărți tipărite care n-au ajuns online). Întreb: ne dăm carierele, promovările, evaluările pe mîna unui sistem de căutare automată care dă rateuri? La jurnalele academice americane nu dă rateuri, că sînt toate online, cu arhivă cu tot. Dar cărțuliile noastre românești - nu prea.
Am descoperit și alte cîteva aiureli. Bunăoară, că sînt citat în două studii apărute în ditamai revistele americane de științe politice, dar nu cu vreo contribuțiune științifică (ce treabă să am eu, literat, cu științele politice?), ci cu niște articole din
despre presa postcomunistă în România. Nu ca “om de știință” am fost eu citat, ci doar ca gazetar care își exprima niscaiva opinii libere pe o temă. Da’ eram, vezi Doamne, citat într-o revistă americană prestigioasă, bine cotată, ceea ce aduce puncte suplimentare... Nu-i corect. Colegi de-ai mei care se ocupă de zeci de ani cu studiul gramaticii românești ori al literaturii române și au contribuții esențiale în domeniul lor nu au și nu vor avea ocazia să fie citați în reviste americane care “umflă” Hirschu’, din simplul motiv că astfel de reviste bine cotate internațional nu sînt interesate de limba și literatura română. Ceea ce nu înseamnă că excelenții mei colegi n-ar face știință adevărată, ci doar că ISI, Hirsch și alte asemenea criterii de evaluare nu se potrivesc cu obiectul lor de studiu. Un studiu filologic la care un om a muncit cîțiva ani nu “intră” la socoteală (că nu e în engleză, nu e într-o revistă cotată ISI etc.).
Încă o boacănă a sistemului de evaluare este socotirea, cam la grămadă, a prezențelor în “bazele de date internaționale”. Mi se pare că impulsul de a prelua, cam mecanic, niște standarde care se aplică în universități occidentale doar de dragul de a semăna cu restul lumii nu e sănătos. Nu pot să mă plîng, la acest criteriu am acumulat destule puncte. Dar tot pentru articolele scrise în
din simplul motiv că revista noastră – care nu e academică – a fost indexată, ani la rînd, într-una dintre bazele de date internaționale. În schimb, un coleg care a făcut toată viața știință filologică pură și și-a tocit coatele la biblioteci și a făcut ediții critice și a studiat comparativ literaturile sud-estului european e
din bazele de date internaționale.
Cînd mă pregăteam să-mi termin de completat fișa, am citit pe Facebook un
, care arată că “Thomson-Reuters, Google Scholar și Scopus sunt calibrate mai ales pe științele exacte, ignorînd cu grație citări pertinente în reviste umanistice ilustre”, că, bunăoară, mari profesori (de la Harvard și Oxford!) de literatură medievală nu stau nici ei prea bine cu numitul indice (față de chimiști, matematicieni, biologi etc.) și se încheie cu o întrebare retorică perfect țintită: “Ce să facă un specialist în Dante ca să fie citat: să publice în reviste americane de biologie?”.
Am mai aflat însă din comentariul d-lui Papahagi ceva: că Umberto Eco are indicele Hirsch 2. Pardon?!... Adică eu am același indice ca Umberto Eco? Ei, asta e chiar e de rîs. Cum să am eu, Doamne iartă-mă, același indice ca Umberto Eco? Deci, încă o dată, ca să fie clar pentru toată lumea: habar n-am cum se calculează Hirschu’ ăsta, Școleru’ zice că am 2. Da’ și 1 dacă aș avea, cum să am eu jumătate din Eco?
Drept pentru care am formulat acest “autodenunț”. E ceva putred cu sistemul ăsta de evaluare.
