Cînd va dispărea presa culturală
Ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu, e încă în funcţie. Asta e, în sine, o temă de breaking news, dacă ne uităm la ce s-a întîmplat în ultimii ani: predecesorii săi au fost schimbaţi după cîteva săptămîni sau cîteva luni. Deocamdată, a făcut cîteva lucruri bune, care au reparat ceea ce se stricase din 2012 încoace.
De exemplu, a repus pe şine o instituţie care ar trebui ajutată să se dezvolte, pentru că e foarte importantă în finanţarea corectă şi eficientă a culturii: Administraţia Fondului Cultural Naţional. Gîndită iniţial ca o instituţie subordonată ministerului, dar cu o anumită autonomie de mişcare, a funcţionat destul de bine o vreme, după care a fost pusă pe butuci prin schimbarea şefilor în funcţie de algoritmul politic şi, mai ales, prin tăierea fondurilor care îi veneau din încasările Loteriei Române. Acum, s-a revenit la formula de la început: AFCN va primi din nou bani din veniturile Loteriei. Pentru o ţară în care miniştrii Culturii se schimbă la cîteva luni (şi unde în această funcţie au ajuns destui nepricepuţi), e o victorie. De fapt, dacă ne raportăm la ce se întîmplă în alte părţi, e revenirea la normalitate: în mai toate ţările europene, o parte din veniturile loteriilor este îndreptată spre activităţi culturale sau sociale.
Printre activităţile AFCN se află şi un program pentru susţinerea revistelor culturale. Sună bine, dar a funcţionat aşa şi-aşa: în fapt, după ce depuneau cererile de finanţare, revistele se alegeau cu niscaiva bănuţi care le ajungeau să editeze cîteva numere dintr-un an. Atît. Acum, pe lîngă ceea ce face AFCN, ministrul Ionuţ Vulpescu a anunţat că ar vrea să găsească şi alte soluţii pentru susţinerea presei culturale. Asta şi pentru că – aşa cum a declarat într-un interviu la puţină vreme după preluarea mandatului – cînd şi-a luat funcţia în primire, nu a găsit la minister niciun abonament la vreo revistă culturală. Situaţia e undeva între rîs şi plîns: carevasăzică, ministerul are drept misiune să susţină presa culturală, dar habar n-are ce trebuie să susţină şi nici nu-l interesează. Înţeleg că între timp dl ministru (care e, între altele, un vechi şi consecvent cititor de presă, inclusiv culturală) a dispus contractarea de abonamente.
Mi se pare însă că aceasta ar fi soluţia cea mai bună, în general, pentru a sprijini cu adevărat revistele culturale. Dacă le luăm la numărat, constatăm că, deşi în ţară se jeleşte de atîta timp că “moare cultura”, de fapt nu sînt deloc puţine. Editate de uniunile de creatori sau din bani privaţi, sprijinite de cîte un consiliu judeţean mai luminat sau mai ambiţios ori de alte instituţii, cu redactori care lucrează voluntar ori pe bani puţini, îşi duc zilele cum pot. Difuzarea lor e foarte proastă: pe la chioşcuri nu se găsesc, căci distribuitorii de presă (rămaşi, în mare parte, la mentalitatea şi metodele de lucru de acum o sută de ani) nu se complică să preia nişte gazete care se vînd în număr mic. Aşa încît mă gîndesc că soluţia abonamentelor ar fi cea mai simplă şi mai eficientă. Îndrăznesc să-i sugerez d-lui ministru să facă abonamente la revistele culturale măcar pentru bibliotecile publice din oraşele mari şi mijlocii. S-ar aduna cîteva sute bune de abonamente (ceea ce înseamnă o gură de aer pentru nişte reviste care vînd de la cîteva sute la maximum 2-3000 de exemplare), poate chiar o mie. În plus, cititorii bibliotecilor (atîţia cîţi sînt; barometrul cultural zice că deocamdată sînt puţini) ar avea acces la presa culturală.
S-ar subvenţiona, cu alte cuvinte, nu doar producţia de presă culturală (prin finanţare directă), ci şi consumul (prin stimularea accesului cititorilor la lectura revistelor). E simplu şi posibil. Şi nici măcar nu e ceva nou: pe vremea comunismului, biblioteca liceului meu avea abonament la România literară şi la încă vreo două reviste de atunci.
Merită presa culturală din România o asemenea susţinere din partea ministerului? Răspunsul e simplu şi clar: da. Pentru că are tot mai puţini cititori, dar şi pentru că nu putem fi o cultură care se respectă fără a avea sistemul de “vase comunicante” reprezentat de revistele culturale. Cît de bune sînt acestea, cît de adaptate pieţei actuale a ideilor, care dintre ele merită să fie sprijinită – asta e o discuţie mai complicată. Ministerul Culturii n-ar trebui să cadă în capcana alegerii, pentru că n-are criterii. Ar trebui să acţioneze strategic şi să găsească răspunsuri la întrebări simple. În cazul de faţă, la întrebarea “cînd va dispărea presa culturală tipărită din România?”. Eu cred că în cîţiva ani.
Articol apărut pe
Fotografie de Marius Georgescu.
