Lunga noapte a muzeelor românești
Se apropie Noaptea muzeelor, un eveniment care în ultimii ani a avut un succes tot mai mare: public numeros, promovare bună, mediatizare intensă, evenimente pline de creativitate. Dacă ne luăm după acea noapte, am fi tentaţi să zicem că, în România, lumea moare de dragul muzeelor. Nu e aşa.
În restul zilelor de peste an, muzeele sînt printre cele mai oropsite şi triste instituţii din România. Unele sînt pustii zile întregi, altele au cîţiva vizitatori rătăciţi.
arată că 56% dintre bucureşteni nu au vizitat nici un muzeu anul trecut, 9% au mers la muzeu o dată, 7% au mers de două ori. Iar asta
unde e o concentrare mare de muzee şi case memoriale.
La nivel naţional, situaţia e mai complicată şi mai amestecată. Cîteva muzee mari din afara Capitalei –Bruckenthal, Astra din Sibiu, alte cîteva din marile oraşe – au parte de mai mulţi vizitatori, pentru că oraşele în care se află sînt, în ansamblu, mai dinamice, dar şi pentru că îşi fac o promovare mai bună. Există însă multe muzee – inclusiv în oraşe mici ori comune – care n-au parte nici măcar de vreun panou ori vreun indicator mai acătării pus la vedere. Există şi multe muzee săteşti – peste o mie – care adună la un loc un patrimoniu cultural enorm şi care au farmecul recuperării tradiţiei “la scară umană”: aşezate de cele mai multe ori în case vechi, expun obiecte de tot felul şi reconstituie sau măcar sugerează viaţa şi civilizaţia de odinioară. Cine umblă prin ţară poate avea norocul să dea peste ele şi să petreacă un ceas de contemplaţie nostalgică. Dar numai dacă are noroc, căci nu există vreo strategie coerentă pentru a le pune în valoare. Ele funcţionează după principiul strămoşesc “omul sfinţeşte locul”.
În Barometrul cultural, 44% dintre cei întrebaţi spun că ar merge la muzeu dacă ar avea mai mult timp (dar asta e scuza curentă pentru orice nereuşită), 32% vor ofertă de bilete promoţionale, 26% cer extinderea programului de vizitare, iar 17% o promovare mai bună. Bilete promoţionale? Păi biletele la muzeu sînt oricum foarte ieftine. Şi, din cîte ştiu, Ministerul Culturii se cam opune scumpirii lor. Iar legile fiscale din România sînt atît de sucite şi birocraţia atît de complicată şi centralizată, încît dacă vreun manager de muzeu vrea să aplice oarece tehnici promoţionale (reduceri de preţ, abonamente, combinaţii pentru grupuri), mai bine îşi ia gîndul: n-are niciun fel de autonomie de mişcare. Extinderea programului de vizitare şi o promovare mai bună? Sigur că da, dar pentru asta e nevoie de resurse (financiare şi umane). Reuşesc să-şi facă promovare doar cîteva muzee mari, şi acelea prin inventivitate, nu prin reclamă plătită. Căci banii de la buget abia ajung pentru cheltuielile curente. Un tînăr angajat la un muzeu are salariul minim pe economie (şi are în grijă obiecte de patrimoniu foarte valoroase), iar un muzeograf cu vechime abia îşi duce traiul.
Şi atunci, cum ieşim din această dilemă? Ar trebui făcut – ca şi pentru alte tipuri de instituţii culturale – un plan coerent de revitalizare. N-avem. În schimb, am avut parte în ultimii ani de tot felul de aiureli şi scandaluri: încercarea de a comasa Muzeul Satului cu Muzeul Ţăranului Român, depozitarea Muzeului Naţional al Literaturii la Casa Scînteii şi altele asemenea. Plus schimbări de directori te miri pe unde şi de ce, ambalate în formule pompoase care decurg din inutil de complicata Lege privind managementul instituţiilor culturale. Mai nou, am aflat că dl Virgil Ştefan Niţulescu, director la Muzeul Ţăranului Român (unul dintre cele mai bune, mai active şi mai vizitate) şi preşedintele Reţelei naţionale a muzeelor,
. De ce? Nu mi-e clar, dar manevrele astea oricum se ambalează în proceduri bine mimate, aşa cum s-a întîmplat şi în alte cazuri: se evaluează directorul de către o comisie bine aleasă, i se dă o notă mai mică decît cea permisă de lege şi apoi e schimbat. La de-astea, Ministerul e foarte bun. La croit planuri şi politici culturale pentru a stimula activitatea muzeelor, nu-i bun deloc.
Muzeele româneşti ar putea deveni cu adevărat nişte spaţii culturale vii şi active, atrăgătoare pentru public. Dar nepăsarea, incompetenţa, manevrele care-i îndepărtează pe bunii profesionişti menţin aceste instituţii esenţiale pentru patrimoniul nostru cultural într-o noapte lungă şi tristă. Ar merita ieşit în stradă pentru muzee. Dar precis că cetăţenii n-au timp.
Articol apărut pe
Fotografie de Marius Georgescu.
