„Un tînăr la 14-15 ani trebuie format dintr-o perspectivă generală: el încă nu știe ce va face în viață, deci trebuie să-i oferi cît mai multe căi. Unuia îi place matematica, altuia fenomenele naturii, altuia îi place să stea în podul casei și să citească.“
A apărut la orizont o nouă acuzaţie de plagiat în cazul unui politician, nu mai contează care. Le-am cam pierdut numărul. De la marele scandal al plagiatului lui Victor Ponta încoace, a devenit şi doctoratul un subiect de presă şi o preocupare publică în România. Cu ce ne-am ales?
Un plan-cadru pus în dezbatere de Ministerul Educaţiei propune scoaterea orei de latină de la clasa a VIII-a. Au apărut cîteva comentarii şi reacţii, dar tema pare a se pierde în peisaj. Aşa că încerc o scurtă argumentaţie în favoarea latinei.
Nu sînt bolnav. Nu m-am certat cu redacția, cu managementul, cu publicul, cu cine mai știe cine. N-am avut vreo revelație bruscă. Nu m-a bușit vreo „disidență“, nu mă duc să fac altă revistă. Nu mă călugăresc, nu mă retrag pe vreo insulă
În această perioadă, firmele au putut redirecţiona o parte din impozitul pe profit datorat statului către organizaţii neguvernamentale, conform legii. În principiu, e bine că se poate face asta. Dar legea sponsorizării e veche şi prăfuită. Una dintre priorităţile Ministerului Culturii ar fi să propună revizuirea ei.
Problema doctoratelor a ajuns să preocupe opinia publică (sau măcar o tot mai însemnată parte a ei). În principiu, e de bine: dacă publicul e atent la o chestiune academică atît de importantă, ar trebui să credem că societatea noastră e pe calea cea bună. Mă tem însă că e mai complicat.
După 15 ani, emisiunea lui Dan C. Mihăilescu de la PRO TV se desfiinţează. Să ne bucurăm că a durat atît (în ciuda multor scepticisme, în primul rînd ale criticului) sau să fim trişti că nu mai este? “Nici aşa, nici altminteri”, vorba lui Caragiale. Mai bine să stăm strîmb şi să cugetăm drept.
Am putea crede în existența unei istorii universale. În această schemă, întreaga umanitate, ca totalitate în mișcare, se îndrepta spre același scop. Istoria era percepută ca punere în operă a spiritului, scena împlinirii rațiunii, scenariul emancipării. Or, această imagine, această idee a explodat pe 11 septembrie 2001.
De 1 decembrie, iarăşi, pe la radio şi la televizor s-a vorbit despre chestii româneşti. Şi-a făcut loc – cum nu se întîmplă în celelalte zile – şi niscaiva cultură: şi-a adus aminte lumea de scriitori, artişti, oameni de ştiinţă cu care ne mîndrim
Literatura afectează orice lucru scris despre viața noastră. Călătorim foarte mult, poate jumătate dintre textele care se studiază au și o componentă de călătorii: de la Iliada și Odiseea, prin Don Quijote, romanele lui Defoe, la cele moderne ca A Passage to India al lui Forster și așa mai departe, pînă la Țiganiada noastră.
Dacă avea loc un cutremur în timpul unui spectacol la Nottara şi existau victime, ar fi urmat un iureş de anchete, scandaluri, dezvăluiri, demisii etc. Din fericire, nu s-a întîmplat. Dar pentru că un teatru e nevoit să-şi suspende activitatea răspunde cineva, măcar moral?
De 25 de ani încoace, de cîte ori se numeşte un nou guvern, apar speranţele. “Să sperăm că se va schimba ceva”. De 25 de ani, foarte mulţi oameni aşteaptă de la un nou guvern nu să continue ce-a făcut celălalt, ci să schimbe. Şi să ne pună, în sfîrşit, pe şine. De unde această mereu reluată dorinţă de schimbare?
E un mix foarte ciudat de trăit. Pe de o parte speranța, pe de altă parte disperarea. Acest lucru s-a văzut și pe străzile bucureștene. S-a schimbat cultura protestului, s-au schimbat motivele pentru care potențialul de protest ajunge să strîngă lumea în stradă.
Aud tot mai des în jurul meu această afirmaţie: “nu mai avem valori, societatea noastră duce lipsă de valori”. O citesc pe site-uri, pe Facebook, mă întîlnesc cu ea te miri pe unde şi cine ştie în ce context. Am ajuns să nu prea mai înţeleg la ce se referă.
Dorinţa de a reface punţile cu intelectualii, exprimată de noul lider PSD, n-a stîrnit prea multe ecouri, dar nici n-a rămas necomentată. În mod normal, o asemenea intenţie ar trebui luată în seamă şi ar trebui urmată de un prim pas. Dar cine să-l facă?
Noul lider PSD, dl Liviu Dragnea, vrea să “refacă punţile rupte cu intelectualitatea critică de stînga şi de asemenea comunicarea normală cu intelectualitatea de dreapta”. “Mai ales în momentul în care subiectul este România”, a adăugat dumnealui. Frumos ideal. Cum procedăm?
"Este un eveniment anual, organizat de Institutul Goethe din Bucureşti, care în fiecare an colaborează cu un alt selecţioner, tocmai pentru a asigura o diversitate de viziuni asupra cinematografiei germane. Eu nu eram un mare cunoscător al cinematografiei germane înainte să mă ocup de această selecţie şi să văd zeci de filme contemporane."
Săptămîna trecută bombăneam împotriva aroganţei cu care unii afirmă sus şi tare că televiziunea nu educă şi cultivă, ci treaba ei e să distreze, prin emisiuni “de tip tabloid”, cu pseudo-vedete, bîrfe şi cancanuri. Mă simt dator să “intru şi-n pantofii celuilalt” şi să spun cîteva lucruri despre ziarele populare.
S-a plagiat şi înainte de domnul Ponta, s-a plagiat şi după şi, vorba unui prieten, cu ajutorul lui Dumnezeu se va plagia şi în continuare, căci furia de a fura este mare.
De cînd cu Facebook, presa şi-a mai găsit ceva marfă bună de vândut. Când vreo persoană publică îşi pune vreun panseu sau vreo poză, ziarele online şi site-urile de ştiri o preiau şi o vântură de colo-colo. Aşa că, în loc să rămână doar pentru consumul fanilor, panseul sau poza cu pricina scot nasul în lume.
"Merge foarte bine în şcoli, atîta timp cît este promovat de profesorii de muzică. În spatele proiectului există un concurs, care a prins foarte bine la copii. Proiectul este realizat în colaborare cu profesorii de muzică şi corespunde planificării şi programei şcolare. Aşa că noi, profesorii, ne putem folosi de piesele din proiect pentru audiţii în cadrul orelor."
Un nou sondaj INSCOP arată că încrederea cetăţenilor români în Armată şi Biserică – acest cuplu inseparabil al tranziţiei – rămâne foarte mare. Între ele s-a strecurat Jandarmeria. Dar partea cea mai interesantă pentru mine este cea referitoare la instituţiile europene. Să fi murit euro-entuziasmul românesc?
Festivalul a crescut de la o ediţie la alta. E un exemplu de performanţă, pînă la urmă. Cînd patru din primele zece orchestre ale lumii, mari instrumentişti şi mari dirijori sînt aici, e un exemplu de reuşită. Timp de trei săptămîni, ca să reiau sloganul festivalului, «magia există».
A apărut un sondaj INSCOP din care rezultă că majoritatea concetăţenilor noştri nu prea ar dori ca refugiaţii să ajungă pe plaiurile mioritice. Vorba din bătrîni zice că “nu-i pentru cine se pregăteşte, e pentru cine se nimereşte”. Cu nimereala aproape s-a rezolvat: refugiaţii ne-au ocolit, au luat-o de-a dreptul spre Vest. Ar trebui însă să ne pregătim, căci mai devreme sau mai tîrziu vor ajunge şi la noi.
Avem două opţiuni. Prima este să facem tot ce putem pentru a intra în Schengen. A doua este să ne punem întrebarea ce s-ar fi întîmplat dacă am fi fost deja în Schengen. Ceea ce se întîmplă acum în Ungaria s-ar fi putut întîmpla la Bucureşti.
Sigur că e o problemă serioasă. Dar nu e una nouă. Sunt zeci de mii de refugiaţi care au intrat deja în spaţiul Uniunii Europene. Alţii sînt la porţile UE. Şi mai sînt sute de mii pe drum. Dar acest fenomen se întîmplă de multă vreme. Acum, lumea e impresionată de numărul mare de imigranţi veniţi în acelaşi timp. Mai bine s-ar gîndi la ce va urma.
„De peste zece ani, radiografiez în Dilema veche ediţiile Festivalului Enescu. Anul acesta repertoriul mi se pare mai modernizat. Sînt cîteva lucruri care nu s-au cîntat în România pînă acum, deşi au împlinit 100 de ani. Modernismul muzical în latura sa expresionistă a fost mai puţin gustat în România."
“Un nou scandal de plagiat”, titrează presa. Ceva mai complicat decît celelalte, pentru că acum cel acuzat de plagiat este şi conducător de teze de doctorat pentru alţii, care la rîndul lor sunt acuzaţi de plagiat. E un fel de “lanţ al slăbiciunilor”. Dar eu cred că suntem încă la început, lanţul abia începe să se desfăşoare.
Avem de-a face cu noi grupuri de iniţiative civice, nu neapărat formalizate, care reuşesc să influenţeze viaţa publică la nivel local. Această dezvoltare pe un plan nou este de natură să ne aducă beneficii, pentru că în acest fel societatea civilă reprezintă din ce în ce mai mulţi cetăţeni.
„Enescu nu poate fi cîntat în ţara lui!” – a titrat o televiziune „de ştiri”. De fapt, nu despre asta era vorba, dar dă bine la popor să bagi exclamaţii de-astea cu iz patriotic. Chestiunea e în realitate pur tehnică, dar în cultura şi în societatea românească astfel de probleme sînt abordate emoţional. Şi apoi lăsate baltă.
Umblînd de colo-colo prin Cetatea Alba Iulia între 21-23 august, am simţit că fac parte dintr-o comunitate construită acolo, din mers, în jurul scenei de concerte, al locurilor unde se desfăşurau dezbaterile, atelierele pentru copii, proiecţiile de filme documentare şi celelalte.
Eu sînt un artist crossroads, nu sînt un artist pop, nici unul clasic, chiar dacă vin dinspre muzica clasică. Țin totuși să reamintesc că sînt un cunoscător destul de profund al muzicii populare românești, de care m-am folosit de mai multe ori în unele dintre piesele mele. Este o muzică foarte frumoasă.
A apărut la orizont o nouă acuzaţie de plagiat în cazul unui politician, nu mai contează care. Le-am cam pierdut numărul. De la marele scandal al plagiatului lui Victor Ponta încoace, a devenit şi doctoratul un subiect de presă şi o preocupare publică în România. Cu ce ne-am ales?
Organizează concerte, spectacole şi festivaluri de cîteva decenii. Cam tot ce înseamnă rock, pop, folk şi jazz i-a trecut prin mînă. „Are poveşti“ şi ştie să le spună ca nimeni altul. Aurel Mitran a conceput şi a realizat selecţia muzicală pentru Festivalul Dilema veche 2015. Cu muzici vechi şi noi.
„Orice actor îşi doreşte să lase un mesaj al felului său de a fi. Uneori ai şansa ca acest mesaj să fie inclus în spectacolele în care ai fost distribuit.“
Oameni care au experienţă în organizarea de festivaluri pe termen lung (şi cu succes) mi-au spus că între ediţia a patra şi a cincea li se decide soarta. Prima e generatoare de entuziasm şi înţelegere („o, un festival nou, hai să vedem“), a doua confirmă (sau nu, şi asta e), de la a treia încolo încep să crească aşteptările.
Prevestea că Internetul îi va aduce în scenă pe “analfabeţi”, care vor căpăta accesul la dicursul public în proporţii de masă. Şi prin “analfabeţi” nu înţelegea, desigur, oameni care nu ştiu să scrie şi să citească, ci oameni cu o educaţie precară, care pînă la Internet nu obişnuiau să citească şi – mai ales – să scrie.
În 2012 se intensifica „anti-anticorupţia“. Mult mai mulţi decît cei care au citit cartea au receptat mesajul: că există un colţ din societatea românească ce investeşte încredere în instituţiile anticorupţie.
Profesorii buni îşi fac treaba cu încăpăţînare, rezistă cît şi cum pot. Ceilalţi „se descurcă”. Sistemul în ansamblu devine tot mai greoi şi mai frustrant. Iar ipocrizia societăţii creşte de la an la an.
Dacă mai era nevoie de vreo metodă de a compromite – sau măcar de a arunca în derizoriu – ideea de carte (şi de ştiinţă de carte, şi de cultură), s-a găsit. Este vorba de acea prevedere legală care le permite deţinuţilor să iasă din închisoare mai devreme dacă scriu şi publică o carte.
Cu sau fără FILIT, scriitorii români sînt, tot mai des, invitaţi la festivaluri şi evenimente culturale prin toate oraşele ţării. Şi sînt plătiţi pentru participarea la lecturi publice ori întîlniri cu cititorii. Acum cîţiva ani, se tot discuta această problemă: de ce n-avem şi noi lecturi publice, ca-n Germania? Uite că avem. Şi?
Din anii ’60 încoace, şi cultura înaltă a intrat, de fapt, în aceeaşi maşinărie industrială: festivalurile de muzică clasică, marile expoziţii de artă modernă, concertele, cărţile ş.a.m.d. sînt promovate prin mecanisme tot mai sofisticate în mass-media.
Nu vreţi să ştiţi care e cea mai citită revistă din România. Unii dintre dumneavoastră chiar o citiţi, dar nu ştiţi că e o revistă. Alţii o aruncă direct la coş, după ce o găsesc în cutia poştală.
În anii ’90, după apariţia televiziunilor comerciale, în presa culturală au început să apară tot mai multe articole pe tema „subcultura de la televiziune“. Îngrijorările, temerile, criticile continuă şi azi.
Pînă la urmă, nu e clar ce s-a întîmplat cu FILIT. Cuvîntul folosit de organizatori a fost “autosuspendare”, adică o chestiune temporară. S-a mai spus că, pentru a marca totuşi continuitatea festivalului, se va organiza un eveniment. Dar, dincolo de asta, adevărata problemă rămîne nerezolvată.
Într-o ţară în care mulţi – în primul rând intelectualii – se plâng că “moare cultura”, ar trebui să privim cu mai multă atenţie la exemplul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.
Televiziunea m-a făcut expert. De voie, de nevoie, am căpătat o anume expertiză. N-a fost greu, pentru că am făcut totul din pasiune. Am pornit de la întrebrea „de ce n-avem şi noi autostrăzi“ şi am plecat pe fir. Sînt uşor maniacal, cînd îmi pun în minte ceva.
Avem nu doar “cel mai cinstit Guvern” (cum a zis cîndva premierul), ci şi “cel mai iubitor de cultură”. Căci altfel nu-mi explic de ce a dat o ordonanţă de urgenţă privind instituirea unui ajutor de stat pentru televiziunile care “produc şi difuzează emisiuni cu specific de informare, educare şi culturale”. Dragostea de cultură e nu doar mare în executivul nostru, e şi urgentă.
"La începutul anilor ’90, exista şi o altă miză, care între timp a dispărut. Atunci, partidele se făceau şi pentru că Primăria le dădea un sediu, unde se făceau mici afaceri. Alte partide şi-au făcut în sedii agenţii de turism sau mici magazine. Asta era cultura politică şi aşa a reacţionat societatea."
