Antoaneta Ralian şi arta traducerii

De 1 decembrie, iarăşi, pe la radio şi la televizor s-a vorbit despre chestii româneşti. Şi-a făcut loc – cum nu se întîmplă în celelalte zile – şi niscaiva cultură: şi-a adus aminte lumea de scriitori, artişti, oameni de ştiinţă cu care ne mîndrim. Mi se pare un pic ipocrită dragostea de cultură folosită o dată pe an din “mîndria de a fi român” şi neglijată în restul zilelor.

Mi se pare ipocrit şi felul în care, o dată pe an, sînt căutate cu lumînarea chestii “pur româneşti”, cît mai româneşti, în virtutea unei vechi stereotipii propagate prin educaţie, conform căreia sîntem un soi de insulă pe care se plimbă românismul în sus şi-n jos, mereu acelaşi, din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. De la mîncăruri pînă la costume tradiţionale, orice e prezentat, de 1 decembrie, ca fiind o probă a românismului, iar termenul de “românism” e pronunţat ca şi cum toată lumea ştie ce înseamnă. Numai că, de la mîncăruri pînă la costume tradiţionale, în tot ce e românesc există şi o doză mai mare sau mai mică de contribuţie ori influenţă a altora, a străinilor cu care ne-am intersectat pe-aici, a culturilor care au fost în contact, pe acest teritoriu, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, superficial sau profund, cu voie sau fără de voie. Aşa că vreau să scriu despre traducători. Despre cei care îmbogăţesc cultura română aducînd “pre limba noastră” cărţi din alte culturi.

Întruchiparea deplină a acestei profesii o reprezenta doamna Antoaneta Ralian, dispărută dintre noi zilele trecute. A tradus zeci de cărţi, nici nu mai contează cîte. Le-a tradus admirabil, cu pasiune, ca şi cum ar fi vrut să le dăruiască cititorilor. Dar ceea ce mi se pare interesant este că, în ultimii ani, a devenit un personaj public foarte cunoscut şi iubit, dincolo de sfera propriu-zisă a cunoscătorilor într-ale literaturii. I s-au luat interviuri, a fost invitată la evenimente de gală, a dobîndit o anumită popularitate şi în rîndul unui public mai larg, nu neapărat pasionat de literatură. Asta nu prea se întîmplă cu traducătorii. Cei mai mulţi dintre ei rămîn toată viaţa nişte anonimi. Dintre miile ori zecile de mii de cititori ai unei cărţi, foarte puţini ţin minte cine-a tradus-o. 

Traducătorii lucrează cu discreţie şi cu ea rămîn. Nici n-ar avea ce face, de altfel, cu o eventuală celebritate. Ei trebuie să se “subordoneze” autorului pe care-l traduc, să-i pună calităţile în valoare şi să “ascundă” cît mai mult propriile însuşiri. Doamna Antoaneta Ralian ştia să facă foarte bine acest lucru şi, de cîteva ori, a vorbit foarte frumos şi exact despre acest mod de a se “topi”, ca traducător, în universul, stilul şi însuşirile unui autor. Sînt mulţi traducători foarte buni la noi, deşi meseria asta – care e, în sine, una “de sacrificiu” – e prost plătită. Nu se poate trăi din ea. (Sau se poate, cu greu, traducînd mult şi la repezeală). Unele edituri plătesc mai bine şi-i tratează corect pe traducători, altele plătesc mai prost, există şi unele care-i fentează de-a dreptul. Aşa că statutul lor social e precar. Totuşi, importanţa traducătorilor pentru o cultură care vrea să se ia în serios este covîrşitoare. Mai ales în vremurile noastre, cînd ideile şi cărţile circulă rapid, cînd contactul între culturi e mai dinamic decît oricînd.

Kogălniceanu avea motive să scrie, la 1840, încercînd să stimuleze crceaţia naţională, că “traducerile nu fac o literatură”. Dar, de atunci încoace, cultura română s-a construit şi datorită traducerilor, datorită oamenilor care au adus în bibliotecile noastre, pe limba noastră, cărţile lumii. Asta se întîmplă şi azi, cînd cea mai mare parte a pieţei editoriale o reprezintă traducerile, nu cărţile scrise în româneşte.

Doamna Ralian era întruchiparea însăşi a acestei nobile activităţi, stăpînea perfect arta traducerii. Ar fi bine s-o omagiem prin înţelegerea mai bună şi mai exactă a rolului pe care îl au traducerile în configuraţia culturii române.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.

Fotografie de Marius Georgescu