Meseria de profesor
Am scris acest articol acum doi ani. Îl reiau aici, cu părere de rău că încă e valabil.
S-au publicat rezultatele examenului de definitivat în învăţămînt: au promovat doar vreo 60% dintre profesori. Aşa că au apărut, ca în fiecare an, indignările: „vai, ăştia sînt profesorii copiilor noştri?...”. Da, ăştia sînt.
Unii consideră acest examen inutil: la ce bun, după trei ani de la terminarea facultăţii, să mai dai un examen? Mai ales că profesorii trec prin probe asemănătoare cu ocazia examenelor de titularizare în învăţămînt. Iar unii dintre cei care nu prind un loc de titular, oricum lucrează ca suplinitori. Aşadar, fac aceeaşi meserie, doar că nu au un statut clar ca angajaţi. Dacă seria de examene la care sînt supuşi profesorii (definitivat, titularizare, gradul didactic II, gradul didactic I) foloseşte sau nu cu adevărat e o discuţie prea complicată pentru a o face aici. Dar putem observa, în principiu, că traseul didactic nu e unul uşor, cariera de profesor se construieşte cu efort. „Filozofia” din spatele acestui sistem este bazată pe ideea de a avea oameni cît mai bine pregătiţi, pentru că – nu-i aşa? – lor le încredinţăm viitorul copiilor noştri, deci soarta societăţii în ansamblu. Numai că, între asemenea nobile idealuri şi realitate se cască un hău. Supuşi presiunilor birocratice şi obligaţiei de a-şi tot dovedi, o dată la cîţiva ani, competenţele, profesorii sînt, pe de altă parte, una dintre categoriile cele mai oropsite ale tranziţiei. Nu numai pentru că au salarii mizerabile, nu numai pentru că statutul lor social e precar (căci „modelele” dominante în societate sînt pseudo-vedetele, barosanii cu bani şi alte specimene din fauna tranziţiei), dar şi pentru că „sistemul” nu stimulează, în fapt, calitatea şi competenţa. Cadrele didactice au de făcut tot felul de hîrtii, autoevaluări, raportări care sînt mai degrabă formale – se bifează nişte cerinţe pentru că aşa vor inspectoratele şcolare şi ministerul, nu pentru că ar ajuta efectiv la ceva. Aşadar, o bună parte din activitatea lor îi transformă în bieţi birocraţi.
În aceste condiţii, discursul despre nobila meserie de dascăl şi despre viitorul copiilor care se află în mîna lor devine un fel de bla-bla în care nimeni nu mai ajunge să creadă. Sau cred doar încăpăţînaţii pasionaţi de meseria lor, care ajung să fie nişte supravieţuitori şi, paradoxal, nişte luptători împotriva sistemului. Puneţi-vă în pielea unui profesor care vrea să-şi facă bine treaba, să fie foarte bun, să se ţină la curent cu noutăţile din domeniul lui, să aibă un orizont cultural, să participe la viaţa comunităţii în care trăieşte (pentru că numai astfel poate ţine legătura cu părinţii şi copiii şi poate deveni un reper). Să aibă, cu alte cuvinte, o viaţă profesională şi intelectuală normală. Dacă faceţi acest exerciţiu, vă veţi da seama că e extrem de greu pentru un cadru didactic să trăiască astfel. Nu are bani să-şi cumpere cărţi, să călătorească, să-şi menţină un anumit profil cultural; nu are timp – copleşit de birocraţie şi de cerinţele „sistemului” – să se îngrijească de propria persoană, astfel încît să se prezinte în faţa copiilor în cea mai bună formă intelectuală, relaxat, surîzător şi cu gîndul doar la nobila sa misiune. Cu alte cuvinte, degeaba le cere societatea să fie tot timpul minunaţi, altruişti şi dornici să contruiască viitorul ţării dacă le oferă un prezent nesigur, bîlbîit, plin de meschinării şi de probleme.
E adevărat, pe de altă parte, că a scăzut foarte mult calitatea cadrelor didactice în ansamblu. Mulţi oameni de bună calitate au plecat din sistemul de educaţie, ceea ce e la fel de grav – dacă nu chiar mai grav – decît faptul că medicii pleacă din ţară cu miile. Dar nici un guvern de pînă acum nu a elaborat politici educaţionale adevărate, pe termen lung. Toată lumea a peticit. Şi constat că, în continuare, există o obsesie pentru examene, dar mult mai puţină grijă pentru ce se întîmplă între examene. Păi ce să se întîmple? Profesorii buni îşi fac treaba cu încăpăţînare, rezistă cît şi cum pot. Ceilalţi „se descurcă”. Sistemul în ansamblu devine tot mai greoi şi mai frustrant. Iar ipocrizia societăţii creşte de la an la an: profesorilor li se cere foarte mult (de pildă, să fie conştiinţele luminate şi responsabile ale neamului), dar li se dă foarte puţin. O dată pe an, cînd sînt examenele, freamătă ţara de grija educaţiei. În rest, poporul freamătă la televizor, cu ochii după vedete şi după politicieni mediocri.
Articol apărut pe 24 iulie 2013, pe
