În jurul Festivalului de Teatru de la Sibiu

Într-o ţară în care mulţi – în primul rând intelectualii – se plâng că “moare cultura”, ar trebui să privim cu mai multă atenţie la exemplul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Este, din punctul meu de vedere, un model de succes într-o tranziţie lungă şi aiurită. Şi nu doar din punct de vedere cultural. Dacă acceptăm că marele obiectiv al tranziţiei a fost integrarea în lumea occidentală, atunci e limpede că Sibiul a reuşit acest pas înaintea restului ţării, în 2007, când a fost desemnat Capitală culturală europeană. Strict tehnic, dacă s-ar fi aplicat riguros criteriile pentru o asemenea desemnare, probabil că nu merita (în comparaţie cu alte oraşe europene), căci nu stătea aşa de bine cu infrastructura culturală, nu arăta nici pe departe ca astăzi. Nici investitori nu prea erau, nici cine ştie ce dezvoltare economică.

În ansamblu, Sibiul nu stătea mai bine decât alte oraşe româneşti, dar în alegerea lui drept Capitală culturală a existat o viziune: avea un potenţial foarte mare tocmai datorită patrimoniului şi profilului său cultural. Viziunea a fost confirmată: luat de-o aripă şi împins în faţă de Luxemburg, cealaltă capitală culturală din 2007, a crescut, de atunci încoace, ca Făt Frumos. Dar această viziune n-a venit de nicăieri, ci a avut la bază existenţa, la Sibiu, a Festivalului Internaţional de Teatru. Fără acest festival, n-ar fi existat nici titlul de Capitală culturală europeană în 2007. Ce înseamnă azi Festivalul de la Sibiu se ştie. E printre cele mai mari şi mai prestigioase din lume. Dar importanţa lui depăşeşte sfera strictă a lumii teatrale. În jurul Festivalului – şi datorită lui – s-a dezvoltat, de fapt, Sibiul şi s-a reconstruit o comunitate, aşa cum nu s-a mai întâmplat în nici un oraş din România, dar s-a întâmplat în alte oraşe europene, în care cultura a fost motorul dezvoltării. Mai mult decât atât, Festivalul Internaţional de Teatru a lansat, în România, un model care abia în ultimii ani a început să funcţioneze şi în alte părţi: organizarea de festivaluri pentru a stimula turismul cultural şi pentru a dinamiza viaţa economică, socială şi culturală a oraşelor. Rezultatele sunt mai bune sau mai proaste, de la caz la caz.

Adesea, acest tip de manifestări culturale e ironizat, cu sau fără motiv: se comentează mult pe tema manifestărilor cu mici, bere ori fasole cu cârnaţi cu care primarii îşi binecuvântează cetăţenii, condimentând totul cu vreo vedetă şi punând deasupra eticheta “festival”. Da, există şi asemenea evenimente şi vor mai exista, nu trebuie să le acordăm mai multă atenţie decât merită. Sărbători populare se fac peste tot, panem et circenses reprezintă în continuare o reţetă sigură pentru politicienii şi edilii care au nevoie de voturi. Dar nu despre ele este vorba, ci despre tot mai multele festivaluri serioase, tot mai bine organizate, care aduc un plus de creativitate şi de dinamism vieţii de toate zilele în comunităţile locale. Ele sunt o formă de a transforma ceea ce se crede îndeobşte despre cultură. Cultura nu mai e, în zilele noastre, doar un lux ori un ornament cu care să te lauzi la ocazii festive, cultura nu mai înseamnă doar un elitism prost înţeles, ci este o formă complexă de dezvoltare economică, socială şi comunitară.

În Uniunea Europeană, industriile culturale au o contribuţie însemnată la PIB şi creează locuri de muncă. A început şi în România să se simtă acest lucru, iar la originea acestui proces se află, într-un fel, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, prima manifestare de acest tip care a construit, pe termen lung, un fenomen complex, care trece dincolo de semnificaţia sa culturală. Pentru asta, ar trebui să-i mulţumim în primul rând iniţiatorului său, Constantin Chiriac.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.