Aceste exemple arată limpede care e raportul de forţe dintre tehnocraţi şi politicieni. E un raport între competenţă şi oftică. Şi Corina Şuteu, şi Cristian Ghinea se pricep foarte bine la ceea ce fac (au demonstrat-o deja). Dar ei pot fi oricînd blocaţi de nişte inşi care nu numai că nu au priceperea lor, dar şi un soi de reavoinţă în exercitarea puterii.
Există un soi de firesc – cred că e importat de la americani sau de la unii actori mari – sau un soi de strădanie de a fi firesc care omoară firescul. Îi vezi pe unii mimînd firescul. Și asta se observă de la o poștă. Cînd îl vezi pe unul că e curat, curat-curat, atunci e bine.
„E un abuz nemaipomenit, o mare porcărie să dai afară din Partidul Liberal un Paleologu, este o enormă impietate faţă de istoria Partidului Naţional Liberal” – a spus Theodor Paleologu după ce a fost exclus din PNL. E şi un semn de prostie – aş adăuga.
Cei mai mulți dintre ei sînt nemulțumiți că nu se mai citește ce citeau ei, că, odată cu schimbarea suporturilor de lectură, se schimbă – a se citi se pervertesc – și gusturile, se strică lumea. Iar viteza de circulație a textelor pe care o au device-urile electronice de azi conduce automat la răspîndirea prostiilor, vulgarităților etc.
Există de cîţiva ani un indicator care arată diferenţele în materie de putere de cumpărare şi nivel de trai dintre ţări. Se numeşte „Big Mac”: pur şi simplu, compară preţul hamburgerului în diverse ţări. E neoficial, nu intră în statisticile guvernelor.
Secolul al XIX-lea l-a avut și a fost un exercițiu continuu pînă în anii 1930. După 1989, s-ar fi putut relansa experiența parlamentară, dar n-a ieșit. Parlamentul este astăzi instituția cea mai slabă, deși ar trebui să fie cea mai puternică. Și, din păcate, parlamentarii fac totul ca să întărească această percepție.
Elevii trec prin şcoală fără să afle o mulţime de lucruri utile şi interesante, care le-ar construi personalitatea în acord cu lumea pentru care se pregătesc.
Ideea Europei este să coexistăm pașnic, democratic, în condiții de libertate. Din păcate, Europa are probleme interne: și-a pierdut aderența la propriile valori, la propriile rădăcini iudeo-creștine. Și atunci, pentru migranți se pune problema: în ce se integrează atunci cînd vin în Europa?
Pînă la 1 iunie, s-au strîns 138.000 de euro pentru Cuminţenia pămîntului. După ce a anunţat cîţi bani au fost donaţi pînă acum, premierul Dacian Cioloş a declarat că e optimist. Rezultatul subscripţiei publice va deveni un indiciu important al unei teme majore: sînt dispuşi românii să plătească pentru cultură?
„În România, urbanul mare are acces la cărți prin intermediul librăriilor. În rest, e o secetă cruntă. În orașele mijlocii și în mediul rural, oamenii au acces doar la stocul de cărți din biblioteci, neactualizat de ani întregi. Un copil care nu pune mîna acum pe o carte va ajunge un adult care nu va avea parte de un salariu bun.“
Nu cred că se poate vorbi, în sensul deplin al cuvîntului, despre o cinematografie românească; n-avem instituţii funcţionale şi politici serioase care să-i asigure filmului românesc stabilitate şi perspective. Avem noroc. Performanţele de la festivaluri se datorează cîtorva individualităţi – regizori, actori, producători.
E campanie pentru alegerile locale – în caz că n-aţi observat. S-a schimbat legea şi nu mai sînt permise bannere de nu ştiu cîţi metri pătraţi, ci doar afişuţe discrete, toate la fel, de parcă am fi în Elveţia. Specialiştii zic că, pentru locale, cel mai mult contează „mobilizarea alegătorilor” prin discuţii directe.
Pentru un oraș mare ca Bucureștiul, ni se pare ciudat să nu-l vedem împînzit de afișe. Anul trecut s-a schimbat legea alegerilor locale, iar una dintre schimbările aduse ține de tehnica campaniei: este interzis un anume fel de panotaj. Nu mai sînt permise bannerele uriașe, afișele cu care ne-am obișnuit.
N-are nici un sens să pui problema în termenii „e mai bine să citeşti pe hîrtie decît pe monitor/laptop/kindle?”. Hîrtia sau dispozitivul electronic sînt doar nişte suporturi care ne îngăduie să citim un text. Important e să citeşti, indiferent pe ce suport.
Am scris, săptămîna trecută, că „scandalul de la Operă nu e scandal”. Cineva mi-a pus (pe Facebook, desigur, unde altundeva?) următorul comentariu: „În România orice scandal e doar o stare naturală”. Iar „România”? Iar generalizăm? Iar dăm fuga să invocăm ţărişoara?
Pe scurt: „afară cu străinii din ţară”, unde în categoria „străini” sînt incluşi toţi cei care vor să scoată Opera (sau orice altă instituţie) din amorţeală. La ce s-a ajuns? Evident, la demisia ministrului Vlad Alexandrescu. Care, în cîteva luni, a deschis cîteva drumuri interesante.
Leacuri băbeşti, supremaţia dacilor, extratereştri, ocultism, pseudo-astrologie, masoni, conspiraţii, false descoperiri ştiinţifice: pe unde întorci capul pe internet, dai peste asemenea subiecte. Iar răspîndirea Facebook a sporit interesul pentru astfel de preocupări.
Problema nu e dacă pierdem ziarele tipărite, ci dacă pierdem redacțiile ca formă de organizare profesionistă, matură și curajoasă a informației. Și atunci pierzi jurnalismul, pierzi un serviciu public pe care îl faci oamenilor. Erodarea presei – să nu ne fie rușine – nu e un fenomen românesc, e un fenomen internațional.
„Ce mai freamăt, ce mai zbucium!” – scria Poetul. Freamătul şi zbuciumul s-au iţit şi acum (în ziare, pe site-uri, pe Facebook, la televizor), deşi nu e vorba despre nici o luptă, ci despre un biet cîntecel. Sau, cum spune Mircea Cărtărescu, „o poezie cîntată”: „Despre smerenie” cu trupa Taxi.
În ultimii zece ani, sistemul cultural din Europa și sistemul cultural global au evoluat cu o viteză extraordinară și au luat-o înaintea legislației și regulilor. Europa a trebuit să adapteze rapid un sistem tradițional, uneori centralist, alteori nu.
După atentatele de la Bruxelles din 22 martie, am auzit iarăși refrenul: „Europa e în război“. Într-o formă sau alta, l-au rostit lideri politici, comentatori, politologi, de-a lungul și de-a latul Europei. L-a rostit și președintele Klaus Iohannis.
Din 1958 și pînă astăzi în Europa au fost săvîrșite cca. 150 de atentate teroriste, deci mai mult de două pe an, dacă ar fi să facem o medie. Dacă asta se poate califica drept viața cea de toate zilele, atunci deja Europa s-a obișnuit cu ele și nu mai avem ce-i face.
„Mici minorități de oameni mînioși, cînd sînt bine organizați, pot reduce la tăcere temătoarea, divizata și apatica majoritate de centru din Europa Occidentală. Iar Rusia e pregătită să-i ajute.“
E limpede că Europa „a declarat război terorismului“. Se mai spune și că, de cînd Putin a invadat Ucraina, iar Rusia tot mîrîie prin gard la SUA care vor să aducă militari și echipamente militare pe-aici, prin țările estice, s-ar fi instaurat un nou război rece.
Avem un plan-cadru cu ore mai multe şi care nu prea arată vizionar. Să vedem cum vor arăta programele şi manualele. Poate că părinţii anilor 2020-2030 vor avea motive să nu mai fie atît de sceptici şi cîrcotaşi cum sîntem noi.
Aud tot mai des în jurul meu despre diverse nemulţumiri ale părinţilor în legătură cu şcolile în care învaţă propriile odrasle. Unii cer schimbarea cîte unui profesor, alţii sînt nemulţumiţi că profa de muzică „le strică media” pentru că nu le dă 10 la toţi ş.a.m.d.
Desenele mele nu sînt reportaje „de fapte“, sînt eseuri, interpretări ale realității, opinii. Sînt fascinat de ce se întîmplă. Acum am la dispoziție zidul de Facebook, care e global.
De ce problemele interne ale scriitorilor ajung în spaţiul public? E simplu, s-au scris studii despre asta: pentru că scriitorii au acces mai uşor la spaţiul public şi la mass-media decît inginerii, juriştii, veterinarii, agricultorii ori alte categorii.
Eu trăiesc cu convingerea că, în momentul în care se ridică nivelul cultural al celorlalți, ajunge să-ți fie și ție bine. Vreau ca binele general să se reflecte și asupra mea, și asupra copiilor mei – acesta e calculul egoist.
Garduri. Asta este “soluţia” tot mai răspîndită în Europa pentru a face faţă refugiaţilor. Nu e clar cu cîtă eficienţă. Deocamdată, beneficiază de ea, cu siguranţă, producătorii de garduri, panouri, sîrmă ghimpată şi alte materiale. Dar, încet-încet,
Cititorii nu apar din senin, la 20 de ani. Ei au legătură cu acei părinți care hotărăsc să le citească micuților lor de foarte timpuriu și cu acei învățători care din cînd în cînd renunță la orele indigeste făcute după manuale proaste ca să parcurgă în clasă o poveste. Cititorii apar din contactul la vîrste mici cu literatura.
Televiziunea publică are dificultăţi financiare tot mai mari, aşa că au început să-i dea tîrcoale tot felul de propuneri. Există şi două iniţiative de modificare a legii de funcţionare: una se referă la posibilitatea ca TVR să intre în insolvenţă, alta la separarea funcţiilor de preşedinte şi de director general.
Sînt două exemple foarte interesante: New York Times și Financial Times, două publicații de o reputație extraordinară, care au aplicat tarife la intrarea pe site. La New York Times funcționează, la Financial Times nu. E o deosebire de abordare.
Să facem un exerciţiu: să presupunem că fiscul american ar pune în aplicare o hotărîre judecătorească şi ar confisca sediul unei televiziuni (sau al unui post de radio, sau al unui ziar) din SUA pentru că patronul e dator la stat. Repet, pe bază de hotărîre judecătorească. Ar comenta cineva?
Mă simt bine scriind pur şi simplu. Iar în momentul de față, cînd nu am prea mult timp pentru scris, mi-e dor de scris ca de un om. Un om drag pe care nu pot să-l văd, pe care sînt împiedicată să-l văd săptămîni în șir.
Am constatat că, pentru noii șefi și directori (valul Revoluției schimbase șefii), semnul puterii și al schimbării îl reprezentau cîteva detalii. În primul rînd, scaunul.
O ştire de săptămîna trecută anunţa că Muzeul Naţional Bran se închide definitiv. N-a stîrnit prea multe ecouri. După părerea mea, ar fi trebuit să acordăm mai multă atenţie închiderii unui muzeu decît unor vorbe cel puţin neinspirate ale unui preşedinte care, altminteri, vorbeşte rar.
Muzica? Moft, găseşti tot ce vrei pe YouTube, de ce s-o mai predăm la şcoală? Desenul? Păi dacă n-are talent, bietul copil, ce să-i facem, să-i stricăm media cu un 9 la desen? Chiar şi cu literatura asta, dom’ne, cred că exageraţi: la ce-i trebuie în viaţă? Că nu din romane şi poezii o să aibă ce pune pe masă.
Este ca în bancul cu olteanul – „ori înseamnă ceva, ori vine de undeva“. Ce înseamnă „a pune pe cineva în situația de inferioritate“ prin ceea ce spui? Dacă spun „scoțienii sînt zgîrciți“, am pus în inferioritate vreun scoțian, chiar dacă termenul „zgîrcit“ are vreo conotație negativă?
Am trecut, de curînd, printr-o comună din Bărăgan şi am văzut un chioşc de ziare. M-am simţit ca şi cum ar fi apărut King Kong în persoană, la mine la Ploieşti, călare pe-un zgîrie-nori. Iar în vitrina chioşcului de ziare era şi-o revistă culturală. Mi s-a părut că visez de-a dreptul.
În principiu, știința „vinde“, știința este despre descoperire, despre entuziasmul celui care vede adevărul dincolo de perdeaua de iluzii ale lumii. Asta trebuie să transmiți mai departe publicului. Doar că trebuie să înțelegi tu, ca ziarist, despre ce e vorba. Trebuie să înțelegi și să împărtășești acest entuziasm.
Mi se pare uneori – poate că exagerez, dar asta e – că în mintea multor părinţi şi profesori scopul educaţiei se limitează la absolvirea bacalaureatului, atît şi nimic mai mult, ca şi cum după diploma de bac viaţa omului s-ar reduce la “piaţa muncii”.
Pentru că Dilema a împlinit, la jumătatea lui ianuarie, 23 de ani, colegii de la Adevărul Live au avut ideea de a-i invita la o discuţie pe cei trei redactori-şefi pe care i-a avut revista, din 1993 încoace. Publicăm mai jos transcrierea cîtorva fragmente din emisiunea de la Adevărul Live.
Cu ocazia vizitei preşedintelui iranian Rohani la Roma, cîteva statui reprezentînd nuduri din Musei Capitolini au fost acoperite, la cererea părţii iraniene. La francezi, o masă oficială la Elysée a fost anulată, pentru că preşedintele iranian n-a fost de acord cu prezenţa vinului pe masă. Ciocnirea civilizaţiilor?
Stau la-ndoială: să mă apuc de o „jucărea“ care să placă la toată lumea (în afară de critici, firește) sau să las să treacă iar patru-cinci ani, să mi se odihnească mintea, să-mi schimb ideile și să scriu din nou ceva „monumental“, cum s-a zis de Solenoid?
La liceul „Jean Monnet“, unde eu credeam că sînt numai copii de bani gata, m-a întrebat un elev despre dialogul dintre Thomas Mann, Hermann Hesse și Ernst Jünger. Sau ce deosebiri/asemănări sînt între jurnalul lui Kafka și jurnalul lui Cărtărescu. Am rămas mut. Ei au o sete înfiorătoare de informație.
Un comunicat anunţa, zilele trecute, că Librăria “Mihail Sadoveanu” din Bucureşti nu va mai funcţiona în sediul de pînă acum. Clădirea a fost retrocedată. Ca de obicei, au apărut cîteva reacţii, cîteva exageraţiuni, ba chiar şi-un „apel către bucureşteni”. De ce?
