În Europa reizbucneşte războiul ideologic

Publicat în Dilema Veche nr. 634 din 14-20 aprilie 2016
În Europa reizbucneşte războiul ideologic jpeg

Victor Hugo spunea, la vremea sa, că „Un război între europeni este un război civil“. În secolul XIX – „secolul națiunilor“ – putea părea o vorbă cam fără sens, un moft idealist de poet romantic. „Civil“ sau – mai degrabă – nu, europenii s-au tot războit între ei de atunci încoace. Astăzi, se tot repetă, din ce în ce mai des, că „Europa e în război“. De obicei, afirmația apare după atentatele teroriste. O spun șefi de stat, politicieni, lideri de opinie. Nu mai sîntem însă în vremurile lui Hugo, cînd cuvintele aveau greutate și cititul unei fraze punea pe gînduri. Azi trăim epoca în care fiecare vorbă sau imagine se răspîndește instantaneu pe Internet și creează efecte, uneori neașteptate. Ar trebui ca oamenii politici să-și măsoare mai bine cuvintele înainte de a le rosti? Probabil. Dar cine mai are timp de asta?

E limpede că Europa „a declarat război terorismului“. Se mai spune și că, de cînd Putin a invadat Ucraina, iar Rusia tot mîrîie prin gard la SUA care vor să aducă militari și echipamente militare pe-aici, prin țările estice, s-ar fi instaurat un nou război rece. Se mai vorbește și despre războiul hibrid, și despre un război purtat cu mijloacele de propagandă extrem de rafinate pe care le oferă sistemul media actual, și de războaie informatice etc. Dacă punem cap la cap toate acestea (și chiar dacă nu le punem – căci, pentru un cetățean mediu care se uită la televizor și stă pe net ori pe Facebook, ele se pun cap la cap cam de la sine), s-ar părea că „războiul“ a devenit starea curentă a Europei. Așa să fie?

Atentatele de la Bruxelles au scos la iveală o oarecare dezordine în sistemul de securitate al Belgiei, dar și al Uniunii Europene: polițiile locale din Bruxelles (19 la număr) nu colaborează între ele, serviciile de informații din țările europene nu fac schimb de informații, cetățenii belgieni nu cooperează cu structurile de forță (spre deosebire de cei britanici) etc. S-a comentat mult pe aceste teme, s-au scris eseuri interesante. Ian Buruma, de pildă, a scris în The New York Review of Books un articol foarte bun și cuprinzător („In The Capital of Europe“, 7 aprilie 2016), cum numai el poate să facă. Pornește de la alcătuirea Bruxelles-ului (cu „cartierul european“, palatele sale, statutul de capitală a Belgiei, a regiunii flamande, dar și a UE și NATO) și ajunge la problemele structurale ale Uniunii Europene: „La început, concepția uniunii europene, mai întîi ca o Comunitate a Cărbunelui și Oțelului formată din șase națiuni, apoi ca o Comunitate Economică Europeană, a fost în mod deliberat apolitică. Scopul pe termen lung al părinților fondatori, Robert Schumann și Jean Monnet, va fi fost realizarea Statelor Unite ale Europei, dat relațiile pașnice între națiunile europene, abia ieșite dintr-un război catastrofal, trebuiau asigurate mai întîi prin punerea în comun a unor resurse economice precum cărbunele și oțelul. Instituțiile europene au fost construite pentru a transcende politicile naționale. Pacea și prosperitatea urmau să vină din cooperarea economică și din negociere. Consensul urma să fie atins prin lideri responsabili“. Astăzi e nevoie de altceva, crede Ian Buruma, citîndu-l pe Luuk van Midelaar, fost membru al cabinetului lui Hermann van Rompuy: „Defectele din construcția părinților fondatori, așa cum le vede Van Midelaar, au devenit evidente în 1973, cînd Marea Britanie a intrat în Comunitatea europeană, și s-au văzut și mai bine în anii ’90, după încheierea Războiului Rece. Problemele legate de schimbările climatice, securitate, imigrație, monedă comună au nevoie de soluții politice. Meștereala birocratică, planificarea financiară și construcția instituțională nu mai sînt suficiente. Pentru a juca un rol în concordanță cu puterea sa economică, Europa are nevoie de politici comune, legitimate democratic“.

Ian Buruma nu spune, de fapt, nimic nou. Se vorbește de multă vreme despre necesitatea unor politici comune. De pildă, șocul refugiaților veniți în număr mare dinspre Siria și Irak n-ar fi trebuit să existe. De multă vreme, Italia cere o politică europeană în materie de refugiați/imigranți, pentru că mica insulă Lampedusa e copleșită de ani întregi de numărul celor care traversează marea, dinspre Libia, în tot felul de ambarcațiuni, dintre care unele s-au scufundat, făcînd sute de victime. Dar o politică europeană nu s-a adoptat. Acum, cînd refugiații sînt cu sutele de mii, unele țări și-au tras garduri, altele s-au certat pe „cote“ (fiecare încercînd să argumenteze de ce nu poate primi mai mulți), diverse voci au atras atenția că printre refugiați se ascund teroriști, altele au invocat „solidaritatea europeană“. Unele sondaje realizate la nivel european arată că, în Vest și în Est, atitudinea față de refugiați e diferită: vesticii tind mai degrabă să-i accepte, esticii așteaptă mai degrabă ca Vestul să găsească soluții și să se descurce. Nici nu se potolise bine curentul de opinie care zicea că, de fapt, Cortina de Fier a fost înlocuită cu una economică (pentru că țările foste comuniste trag în jos media europeană în materie de performanțe economice, trimit în Occident mînă de lucru ieftină care strică piața și ajutoarele sociale pe-acolo), că a apărut o nouă diviziune, pe tema refugiaților. Nici vorbă de unitate europeană. Mai degrabă voci dizarmonice și politicieni care se închid în politicile naționale, cu gîndul la voturi, nu la soluții. Și uneori se închid atît de bine, încît nimeni n-are ce le face. Ungaria lui Viktor Orbán, de pildă, a adoptat legi și măsuri considerate în neconcordanță (eufemistic spus) cu normele și valorile europene. Și? Și nimic. Mai declară cîte un lider european că nu-i frumos ce face Orbán, dar n-are nimeni ce-i face.

Ce-i drept, liderii de azi ai UE și ai țările europene nu mai au nimic din noblețea, înălțimea, viziunea și caracterul părinților fondatori. Așa încît Uniunea Europeană e, de fapt, în criză de lea­dership. Comisia Europeană s-a tehnicizat enorm, e o fabrică de normative și reglementări cît mai detaliate. Comisarii europeni sînt adesea mutați de pe un portofoliu pe altul, numiți în urma unor complicate negocieri al căror scop pare a fi „să nu se supere nimeni și toată lumea să fie mulțumită“, indiferent de performanțele lor. Președintele Consiliului European nu e, de fapt, un adevărat lider (căci șefii de state și guverne se feresc ca dracul de tămîie să aibă un adevărat șef), ci un fel de om de cabinet care să netezească asperitățile din Consiliu pînă la transformarea consensului în­tr un biet împăciuitorism. Iar șefii de state și de guverne au – în mod natural și explicabil – înclinația de a fi mai preocupați de ce vor spune și cum vor vota pro­priii cetățeni decît de adoptarea unor politici comune europene curajoase și vizionare, dar care riscă, pe termen scurt, să nemulțumească la nivel național. De la „garnitura“ formată din Margaret Thatcher, François Mitterand și Helmuth ­Kohl, care au lansat (cu binecuvîntarea și susținerea Papei Ioan Paul al II-lea, un vizionar adevărat) extinderea Europei spre est, Uniunea Europeană n-a mai avut parte de politicieni care să vadă dincolo de vîrfurile propriilor pantofi și dincolo de problemele curente. Proiectul european, complicat din născare, a devenit, ce-i drept și mai complicat după extinderea spre est și după adoptarea noilor Tratate ale Uniunii. Mă tem însă că, una peste alta, politicienii de azi nu mai reușesc să fie la înălțimea lui. Curajul politic și idealurile înalte au devenit tot mai rare în stratosfera politică de la Bruxelles și din palatele puterii. Iar eforturile consumate și banii cheltuiți de către Comisia Europeană pentru a le comunica și explica cetățenilor proiectul european n-au prea dat rezultate: în ciuda beneficiilor reale și avantajelor pe care cetățenii le simt în viața lor tocmai datorită construcției europene, euroscepticismul și lipsa de încredere în instituțiile europene sînt în creștere. Ian Buruma îl citează pe Etienne Davignon, pe care îl consideră „personificarea marelui proiect european“: „Ne-am pierdut mîndria față de ce am realizat“.

Nu doar mîndria, dar și încrederea, aș adăuga. Mișcările antieuropene, populiste, naționaliste, xenofobe cîștigă tot mai mulți adepți în mai toate țările Uniunii. După ce s-au „exersat“ asupra românilor, polonezilor, bulgarilor, romilor, simpatizanții lui Nigel Farage, ai lui Marine Le Pen și ai lui Geert Wilders au acum la îndemînă, din cauza atentatelor și a accentuării fricii față de musulmani, un spațiu de manevră care le vine ca o mînușă. Și pot argumenta foarte convingător că tot răul provine din defectele proiectului european, din incapacitatea „Bruxelles-ului“ de a rezolva problemele. Așa încît, pe lîngă toate războaiele despre care se tot vorbește, în Europa reizbucnește, tăios, războiul ideologic. Or, ideea proiectului european nu a fost, inițial, doar apolitică, așa cum pe bună dreptate spune Ian Buruma. A fost vizionară, pragmatică pe termen lung și, mai ales, deasupra ideologiilor. Întoarsă la lupta ideologică și lipsită de leadership, Europa reia, implacabil, războiul cu ea însăși.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
„Iuda“ care i-a trădat pe luptătorii anticomuniști, plătit regește. Povestea legendarului Ogoranu care nu a putut fi prins de Securitate timp de aproape trei decenii
Banda lui Ion Gavrilă Ogoranu, din care făceau parte unii din cei mai vestiți luptători anticomuniști, a fost anihilată după au fost infiltrați trădători. Informatorii Miliției și ai Securității primeau bani grei pentru informații despre partizani.
image
Joburile de rutină cresc riscul de declin cognitiv cu 66% și de demență cu 37%, potrivit unui studiu
Conform unui nou studiu, activitatea intensă a creierului la locul de muncă ar putea da roade nu numai în ceea ce privește avansarea în carieră, ci ar putea, de asemenea, să protejeze cogniția și să contribuie la prevenirea demenței pe măsură ce înaintezi în vârstă.
image
Rujeola a început să-i ucidă și pe părinții nevaccinați. Număr record de cazuri
În România avem epidemie de rujeolă, iar situația devine din ce în ce mai gravă: săptămâna trecută s-a înregistrat un record de îmbolnăviri.

HIstoria.ro

image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.
image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.