Darea afară la români
„E un abuz nemaipomenit, o mare porcărie să dai afară din Partidul Liberal un Paleologu, este o enormă impietate faţă de istoria Partidului Naţional Liberal” – a spus Theodor Paleologu după ce a fost exclus din PNL. E şi un semn de prostie – aş adăuga. Dar face parte din „stilul” în care se practică darea afară la români. Şi spune ceva despre noi.
În ianuarie 1990, în vîltoarea schimbărilor de după decembrie 1989, la Facultatea de Litere din Bucureşti se luase decizia revoluţionară că trebuie neapărat ca studenţii să aibă o cafenea. O sală de seminar de la etajul III fusese repede transformată într-un astfel de stabiliment: se adusese, adică, un reşou pe care să fiarbă nechezolul şi ceaiul (cafea adevărată încă nu se găsea), se puseseră cîteva mese, iar un student preluase gestiunea chestiei, angajînd o doamnă care trebuia să prepare cafelele şi să încaseze banii. Toate bune şi frumoase, se simţea că am trecut printr-o revoluţie: studenţii (şi unii profesori mai cool, cum s-ar zice azi, pe atunci nu ştia nimeni cuvîntul) stăteau în fum de „Carpaţi fără”, sorbeau din porcăriile alea şi discutau politică. După vreo săptămînă, studentul cu pricina – nu spun cine, a ajuns între timp un foarte bun scriitor – mi-a zis: „azi am simţit şi eu ce înseamnă să fii capitalist”. ”Ce-ai făcut, ai numărat banii?” – l-am întrebat. „Nu, am dat-o afară pe femeia care făcea cafea, că se purta urît cu studenţii”. Şi a rîs sclipitor şi ghiduş, amuzat şi el de mica lui „descoperire”.
Cred că tot cam asta au înţeles şi liderii PNL de azi din spiritul capitalismului şi al democraţiei (doar că la ei a durat 25 de ani, nu o săptămînă, ca la studentul de la Litere). Tre’ să dea afară pe cineva ca să se simtă bine. Aşa că au dat afară doi parlamentari care au criticat conducerea partidului. Nu e prima dată cînd se întîmplă aşa ceva în aceste organizaţii de sforari numite partide. E plin de dări afară în mica şi zbenguita istorie a partidelor româneşti postdecembriste. De foarte multe ori, motivul invocat a fost „lezarea imaginii partidului”. În partidele româneşti, n-ai voie să critici decît în spatele uşilor închise. Dreptul la exprimare liberă se opreşte la ieşirea din sediul partidului, în spatele gheretei paznicului. Bărbaţii politici ai ţări (plus cele cîteva femei nimerite alături de ei) sînt nişte naturi sensibile, care se emoţionează repede cînd cineva vorbeşte urît despre partid şi, ca să-şi revină din şoc, simt nevoia să-şi arate bărbăţia dînd afară pe careva.
În cazul PNL, darea afară a lui Theodor Paleologu e o aiureală care încununează bîlbîielile din campania electorală pentru Bucureşti: să schimbi candidaţii în fiecare săptămînă şi să-l prezinţi pe Marian Munteanu ca „reprezentant al societăţii civile” confirmă adevărul universal cunoscut că prostia are un rol important în istorie.
Preocuparea asta obsedantă pentru „imaginea partidului” şi zbîrlirea mustăţilor de cîte ori cineva pare s-o „afecteze” e, din punctul meu de vedere, o dovadă suficientă a mediocrităţii desăvîrşite în care se bălăcesc partidele. A doua dovadă – strict legată de prima – e lipsa acută de cadre: partidele n-au oameni de valoare, iar mulţi oameni de valoare se feresc de partide ca de dracu’. Încrederea cetăţenilor în partide e ridicol de mică, iar datoriile partidelor (adunate din campaniile electorale) sînt nesimţit de mari. În general, majoritatea cetăţenilor consideră politica un lucru urît şi murdar, în care oamenii cumsecade nu trebuie să se amestece. Motiv pentru care prezenţa la vot e din ce în ce mai mică (bunăoară, unii primari care se laudă că au cîştigat cu 50% şi peste au fost aleşi, de fapt, de 12-15% dintre cetăţenii cu drept de vot).
Într-un asemenea context, politicienii noştri au două preocupări într-una singură: arătatul muşchilor şi imaginea partidului. Darea afară pentru a „apăra” imaginea partidului e un impuls autoritar – semn că în 25 de ani exerciţiul democratic a fost mai degrabă mimat, dar niciodată deprins pînă la capăt.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
Fotografie de Marius Georgescu
