Fumatul, cititul pe hîrtie şi maşina fără şofer
Am auzit deunăzi, la un post de radio, un critic literar deplîngînd soarta revistelor culturale, care, prevestea el, în curînd nu vor mai putea fi citite pe hîrtie. Altcineva se străduia să-mi explice că ar trebui pornită o campanie pentru „reîntoarcerea la lectură”. Adică la lectura cărţii tipărite.
Tonul amîndurora era de blîndă apocalipsă aşteptată cu resemnare mioritică. Şi mi se pare că mulţi oameni gîndesc astfel. De ani întregi, de cînd internetul şi cărţile electronice se tot extind, „cititul pe hîrtie” a devenit o temă de discuţii, ba chiar o cauză nobilă. Aud adesea în jur tot felul de tristeţi că „din păcate, nu se mai citeşte, tinerii de azi stau pe net”. De fiecare dată cînd mă intersectez cu o astfel de tristeţe, încerc să explic că, în România, n-avem habar ce şi cît se citeşte, avem doar cîteva sondaje destul de superficiale, nu s-a făcut nici un studiu serios despre lectură, deci nu ştim exact, avem doar niscaiva cifre sumare. Degeaba fac eu pe deşteptu’ şi descriu situaţia.
De fiecare dată, mi se răspunde cu „las’ că m-am lămurit eu, n-am nevoie de studii” şi urmează exemple cu copiii din bloc ori „din clasa lu’ fi-miu”. Şi concluzia: nu se mai citeşte, domne, Internetu’ ăsta i-a prostit pe toţi. Tema aceasta (cititul pe hîrtie versus Internet) e traficată intens prin mediile culturale, de obicei de către cei pentru care noile tehnologii sînt încă un mare mister. Sau – că e mai mişto aşa – le resping „din principiu”: „E o prostie, dragă, Internetu’ ăsta, nici nu mă interesează, nici nu vreau să ştiu”. Dar se pronunţă, au păreri despre Internet şi tehnologie. Cunosc oameni – intelectuali rafinaţi, altminteri – care abia dacă ştiu să dea un mail şi cu greu nimeresc vreun filmuleţ pe YouTube, dar care nu ezită să scrie articole despre felul cum „calculatorul distruge cultura” şi tineretu’ se prosteşte în faţa monitorului în loc să pună mîna pe-o carte. De fapt, e o temă falsă, care nu poate duce la nici o concluzie. N-are nici un sens să pui problema în termenii „e mai bine să citeşti pe hîrtie decît pe monitor/laptop/kindle?”. Hîrtia sau dispozitivul electronic sînt doar nişte suporturi care ne îngăduie să citim un text. E firesc ca unii să aibă nostalgia cititului pe hîrtie (cu „mirosul de cerneală, foşnetul paginilor” ş.cl.); e la fel de firesc ca alţii să prefere cititul pe ecran, mai practic şi mai iute. Important e să citeşti, indiferent pe ce suport. Aşa încît, de cîte ori aud discuţii şi opinii despre „superioritatea” cititului pe hîrtie (sau invers) mă gîndesc că oamenii îşi pierd vremea cu chestiuni secundare.
Nu, cititul pe hîrtie nu va muri (cel puţin pe termen scurt şi mediu), vor rămîne totdeauna destui oameni care să opteze pentru publicaţii tipărite. E ca fumatul: e interzis cam peste tot, dar tot mai sînt unii care fumează. Sau ca maşina fără şofer: va fi foarte utilă, dar nu-i va răpi nimănui plăcerea de a conduce. Cîţi vor fi cei care vor păstra obiceiul de a citi pe hîrtie – asta e altă discuţie. Dar vor fi. Adevărata problemă mi se pare alta, iar „dezbaterile” de la noi, inclusiv între intelectuali fini şi plini de bune intenţii, o ignoră.
Problema e în ce măsură tinerii sînt formaţi şi educaţi să citească literatură, eseistică, istorie sau altceva. Despre asta nu se discută deloc. Şi nu s-a făcut nici un studiu care să răspundă la întrebarea esenţială: „Oare şcoala/liceul formează cititori?” La cum arată manualele, cerinţele, obiectivele şi subiectele la bac, mă tem că mai degrabă nu. Senzaţia mea este că felul (cam prea tehnic şi greoi) în care se studiază literatura în şcoală mai degrabă omoară plăcerea de a citi şi este principala cauză a faptului că, după terminarea şcolii, cei mai mulţi nu mai pun deloc mîna pe o carte. Dar despre asta n-am auzit să se discute prea mult. Nu ştiu de ce. Dar cred că ar merita.
Ca să reziste (în varianta tipărită sau electronică, nu contează), revistele culturale şi cărţile au nevoie de cititori. Pe ei cine-i formează? Mă tem că şcoala nu prea. Iar dacă cei mai mulţi pierd această formare iniţială, degeaba mai faci apoi campanii fine în favoarea „cititului pe hîrtie”. Va fi prea tîrziu. Dacă măcar am începe cu începutul şi am afla, totuşi, mai precis cine, ce şi cît citeşte în România, tot ar fi bine. Măcar am şti, vorba moromeţiană, „pe ce ne bazăm”. Deocamdată nu ştim, dar avem păreri şi principii.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
Fotografie de Marius Georgescu
