Cultura este un motor de dezvoltare. Chiar și în România. În 2013, 7% din PIB a venit din industriile creative (nu numai din cultură, dar și din ea). Or, asta înseamnă foarte mult. E o prejudecată: cultura nu e o cheltuială.
Mă tem că nu este vorba doar despre dezinteresul faţă de politică, ci de un fel de obişnuinţă cu daraverile tranziţiei. Obişnuinţa de a repeta „ăsta-i sistemu’!”.
Dacă acești copii fac, într-un an, cor în fiecare săptămînă, vor deveni altfel de oameni. Sălile de filarmonică și de operă nu sînt hiperpopulate de tineri, ceea ce este o mare problemă.
Practica aceasta, a reproducerii de texte învățate pe de rost sau, și mai rău, dictate la clasă, este extrem de nocivă pentru elevi. Nu stimulează gîndirea critică, creativitatea, un fel adecvat de a aborda nu doar situațiile legate de învățare sau școală, ci, în plan mai larg, de viață.
Ce studii despre condiţia femeii să mai elaborezi, în era hărţuirii sexuale şi a corectitudinii politice, cînd ai de-a face cu o femeie rămasă în secolul XIX?
Pot să fac un film cu telefonul, pot să joc pe o scîndură sau pe două butoaie, am curajul să strig lumii, părinților, societății, atotputernicilor zilei altfel decît în manifestații de stradă sau pe Internet. Teatrul e comunicare.
Dacă îţi vezi liniştit de treaba ta, e cam greu să-ţi dai seama că e campanie electorală. După legea nouă, partidele nu mai au voie să înşire prin oraşe kilometri pătraţi de bannere şi panouri. Iar dacă ţii neapărat să urmăreşti campania electorală, te-apucă plictiseala.
E explicabil că mulți oameni sînt speriați. Pe de altă parte, simt o exagerare în toată povestea asta. Și sînt dezamăgit de felul în care presa americană și-a făcut treaba în campania electorală și mai ales acum.
În anii ’90 lucrurile se vedeau altfel. Unii intelectuali s-au și implicat atunci. După aceea, a apărut un fel de profesionalizare a politicii și intelectualii s-au dat deoparte, sperînd că această clasă politică se va profesionaliza și va reprezenta, democratic, interesele românilor. Intelectualii au încercat să reprezinte spiritul critic, să exercite un control, o cenzură, conform menirii lor.
Ascultaţi Radio România? Eu da. Şi Actualităţi, şi Cultural, şi Muzical. Şi Radio Bucureşti, pe FM. Ba chiar şi Antena Satelor am ascultat cîteodată, de curiozitate (că altminteri nu prea intru „în target”).
Muzica nu e doar un vehicul care să transporte textul, ea alterează mesajul. Dacă îl „alterează“ în sens bun e bine, dacă îl „alterează“ în sens prost e rău. Cred că acesta e cel mai important lucru pe care l-au făcut acești poeți-cîntăreți: au reușit nu „să cînte niște versuri“, cum se întîmpla și la noi (90% din cei care cîntau luau texte de la diverși poeți și puneau muzică pe ele, căci cenzura n-avea cum să nu aprobe Alecsandri sau Eminescu), ci să comunice ceva.
Tratarea foarte rece şi analitică a literaturii (cu multe noţiuni tehnice şi abstracte), care în principiu ar trebui să le creeze elevilor anumite competenţe în înţelegerea textului literar, are un efect pervers: strică plăcerea de a citi, de a descoperi lumea şi valorile ei prin intermediul literaturii.
E important pentru mine să cînt o piesă care mă făcea să plîng cu un anumit instrumentist. Am reușit să readucem pe scenă muzica anilor ’60-’70, care este tezaurul nostru.
Mi se pare foarte deşteaptă mişcarea premierului: întrucît nu poate candida în alegeri, a prezentat o platformă care conţine, de fapt, principiile unei bune guvernări. Dacian Cioloş e cel mai bun şi onest şi vizionar premier de după 1990 şi n-ar fi rău să rămînă în funcţie şi după alegeri. Dar e complicat.
Trebuie făcută curăţenie generală, pentru ca titlul de doctor să redevină, în România, ceea ce trebuie să fie de fapt. Şi asta va dura ani întregi de-acum înainte. Cu condiţia să înceapă.
Chiar dacă va veni un guvern „de rit vechi“, va fi o presiune mult mai mare pe acel guvern: va trebui să se reformeze major. Nu poți da înapoi în privința transparenței, a felului în care construiești o politică, a consultării publice. Sîntem acum într-un momentum, într-o inflexiune temporală în care putem sări niște etape.
A lucrat mulți ani ca jurnalistă de investigații, acum este lector dr. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Emilia Șercan a descoperit plagiatul lui Gabriel Oprea (și altele) și crede în puterea jurnaliștilor de a schimba ideile și lumea. Discuția de mai jos a avut loc a doua zi după protestul din fața Senatului, provocat de votul negativ al senatorilor la cererea DNA de a începe urmărirea penală împotriva lui Gabriel Oprea.
Ministerul Educației dorește să organizeze concursuri pentru posturile de directori de școli, cu metodologie, cu criterii și cu tot tacîmul. Doamna Ecaterina Andronescu dorește să modifice Legea Educației, astfel încît concursurile să fie amînate. De-aici, o întreagă tevatură. Mult zgomot pentru nimic? Eu cred că da.
E o josnicie inimaginabilă să-ți bați joc de viitorul propriilor tăi cetățeni. Îmi crapă obrazul de rușine că unii dintre oamenii care au inițiat legea asta sînt profesori universitari, fac parte din breasla mea.
Mîine apare în Dilema veche un dosar numit „Ce-am avut și ce-am cîștigat la Festivalul Dilema veche”. Așa că îmi permit, în loc de „promo”, cîteva mărturisiri.
Tot ce lansăm noi acum ca proiecte își va face efectul peste cel puțin doi ani. Am făcut un departament prin care Ministerul Fondurilor Europene se transformă dintr-o instituție care spune „Veniți, că avem niște bani“ într-una care se duce către benficiari și le spune „Haideți să scriem împreună proiecte“. Vorbesc de proiectele mari, strategice, de infrastructură, care să aibă impact.
Cetatea Alba Carolina e a copiilor, ei vor fi în continuare adevărații ei „cuceritori“, ca niște buni cetățeni europeni care-și cunosc istoria. Și-așa a apărut Garda copiilor: cu costume special confecționate, cu defilări (împreună cu garda „celor mari“ sau separat), cu misiunea specială de a păzi – cu zîmbetul pe buze – activitățile din Cetatea copiilor organizate în timpul Festivalului Dilema veche.
„Ce idee bună ai avut cu festivalul!“, îmi spune cîte cineva. Adevărul e că n-am avut nici o idee. Pur și simplu am observat că așa fac alții și m-am gîndit că putem face și noi.
Statul a desfiinţat, chipurile, ştampila. Acum vreo doi ani, îmi spunea cineva – nu spui cine, persoană însemnată – că în Codul fiscal scrie negru pe alb că se pot elibera facturi electronice, care nu mai au nevoie de semnătură şi ştampilă, dar aproape nimeni nu ştia asta.
Austriacul simte că Mozart e „şi al lui”, britanicul chiar crede că Shakespeare e şi al lui. La români, simţul acesta s-a tocit. Nu mai sîntem în vremurile aurorale cînd chemarea „daţi un leu pentru Ateneu” dădea rezultate. Ne-am pierdut pe drum.
Cît costă educarea unui medic? În Moldova s-au făcut studii și a rezultat că 25.000 de euro. Să zicem că la noi sînt 30.000. Dacă înmulțim cifra aceasta cu cei 20.000 de medici care au plecat, ajungem la 600 de milioane. Ce-am putea face cu acești bani?
Am ajuns la a cincea ediție. A început în 2011, într-un soi de entuziasm cam ingenuu, cînd cu toții ne bucuram că am inventat ceva care ni se părea bun, frumos, interesant și potrivit.
Religiile nu dispar. Riscă doar să capete trăsături și porniri integriste, tocmai pentru că nu-și găsesc locul firesc în mainstream-ul social: a le exila înseamnă a le împinge, împreună cu noi, spre un dezastru colectiv.
S-a răspîndit în ultima vreme – mai ales de cînd unii membri ai Guvernului au început să şi vorbească mai mult, nu doar „să tacă şi să facă” – opinia că „tehnocraţii nu sînt ce ne trebuie”.
De fapt, n-a avut loc o reformă adevărată a educaţiei, căci nu s-a găsit răspunsul clar la o întrebare esenţială: ce vrem să scoatem din elevii noştri, la terminarea şcolii? Ce fel de oameni, cu ce fel de valori, cu ce fel de alcătuire sufletească?
E cinstit, e nobil, e frumos, e bine. Dar îi poţi cere poporului să se pronunţe asupra unor teme complicate, greu de înţeles pentru cei mai mulţi dintre cetăţeni? Poţi face referendum pe orice temă?
Plagiatul e relativ uşor de identificat. O spun simplu, for dummies: orice om cît de cît educat – să zicem, un absolvent de liceu – poate constata că două texte din două cărţi diferite, semnate de autori diferiţi, sînt la fel.
Mă tem că lupta între tabere – care presimt că se va intensifica – o să ne facă să ratăm cu totul substanţa problemei: cine şi cum ar putea să predea educaţia sexuală în şcoli? Părinţii au ei înşişi nevoie de educaţie pe teme sexuale: în timpul comunismului subiectul era tabu, în tranziţie a fost vraişte.
„A fost și o aventură existențială, nu numai intelectuală, tocmai din cauza dubiilor pe care le păstrez în privința unor soluții cu privire la sexualitate și societate, asupra felului în care sexualitatea modifică mecanismele mentalitare, dar și invers, modul în care acestea din urmă modifică mecanismele sexuale.“
Dna Firea a declarat că va fi primarul tuturor. Aşa încît, vrînd-nevrînd, trebuie să fie şi primarul celor „cîţiva tineri care fac sport” pe Kiseleff şi să nu invoce „supărarea bucureştenilor” pentru că a primit „nenumărate mesaje pe mailul personal şi pe Facebook”.
„Există cazuri de plagiat la cele mai mari universități din întreaga lume. Dar acolo reacția profesională este promptă, pentru că nu-ți poate fi indiferent, ca profesor, dacă un coleg sau un fost student a obținut un titlu academic în mod onest sau printr-o fraudă.“
