Ştampila la români
Statul a desfiinţat, chipurile, ştampila. Acum vreo doi ani, îmi spunea cineva – nu spui cine, persoană însemnată – că în Codul fiscal scrie negru pe alb că se pot elibera facturi electronice, care nu mai au nevoie de semnătură şi ştampilă, dar aproape nimeni nu ştia asta. Mai încoace, s-a dat şi-un act normativ care stabileşte că pe diverse alte documente nu mai e necesară ştampila. Degeaba.
Am citit şi nişte comentarii prin presă, cum că numai noi şi bulgarii, din toată Uniunea Europeană, mai folosim ştampila (ah, cînd o să scăpăm de acest refren obsesiv, sinteză a complexelor noastre, „numai noi şi bulgarii”?...). Şi că, „în ţările civilizate” (nici de formula asta care exprimă comparativul de inferioritate n-o să scăpăm prea curînd), invenţiunea asta e deja arhaică, nu mai are nici o valoare. La noi, nu. În cultura română, ştampila e în continuare un fel de Zeitate supremă. Statul a dat, statul a luat, statul fie lăudat. La vîrf, Statul a decretat că merge şi fără. La bază, toate instituţiile şi toţi funcţionarii statului vor ştampilă pe te miri ce. De la un banal ordin de deplasare pentru un angajat care merge în delegaţie (pe care trebuie puse vreo două-trei ştampile în locuri diferite) pînă la chestiuni mai „complexe” care, în lipsa ştampilei, nu-s luate în seamă. Ştiu oameni cărora li s-a respins, de către instituţii de stat, decontarea unor sume de bani pentru că hîrtiile pe care le aduseseră (contracte, facturi şi alte „documente justificative”) n-aveau pusă ştampila pe fiecare pagină în colţul din dreapta jos, neapărat acolo. Ştiu instituţii culturale de prim rang care n-au luat în seamă nişte documente primite din străinătate pentru că n-aveau ştampilă. Că deh!, documentele cu pricina veneau „din ţările civilizate”, unde nu mai există plăcerea de a te murdări cu tuş pe degete doar de dragul de a pocni sec foaia de hîrtie cu numita ştampilă.
Şi mai e şi mitul „ştampilei rotunde”: dacă rotundă nu e, nimic nu e. Ştiu pe cineva care, în anii ’90, întors din străinătate după 20 de ani, şi-a făcut o firmă. Şi, talentat fiind el la arte grafice, a conceput o ştampilă mai altfel, mai „estetică”, nu rotundă. Păi ce-a păţit bietul de el cu fiscul şi cu celelalte instituţii ale statului, numai el ştie! I-a trecut pe viaţă pofta de „estetică”. Altcineva, un contabil care face parte din board-ul organizaţiei internaţionale a breslei, mi-a povestit că s-a întîlnit, în străinătate, la o cină de afaceri cu un coleg de-al său britanic. Cînd să plătească masa, omul nostru s-a scotocit prin geantă, a scos ştampila şi datele de facturare şi s-a apucat să-i explice chelnerului cum să completeze corect factura. „Lasă că plătesc eu, e mai simplu”, a zis britanicul. Şi-a scos o carte de vizită, a scris pe spatele ei suma, numele restaurantului şi localitatea şi a semnat. „Eu cu asta decontez”, a mai zis. „Am înţeles şi eu atunci, concret, cum funcţionează societăţile adevărate, bazate pe încredere, nu pe prezumţia că toată lumea vrea să fure ori să înşele”, mi-a povestit contabilul nostru.
La noi, pînă şi curierul care ţi-aduce un plic, după ce-i dai CNP-ul şi seria de buletin şi semnezi („scrieţi şi numele în clar, vă rog”), bombăne că ar fi preferat mai degrabă o ştampilă. Şi mai ştiu pe cineva căruia i s-a cerut să scrie, pe nişte ordine de plată online, „conform cu originalul” şi să pună ştampilă, ceea ce l-a aruncat într-o profundă dilemă: în lumea virtuală, ce mai înseamnă „original”? „Bine că nu ni se cere, atunci cînd plătim cu cardul, să scriem pe chitanţă «conform cu banii de hîrtie»”, a cugetat bietul om.
De unde pasiunea asta cvasi-religioasă pentru ştampilă? N-aş vrea să speculez prea mult pe tema asta. Cred că ar merita un studiu antropologic, psihologic, sociologic şi eţetera. Poate chiar şi-un poem omagial, un imn, o cantată, o sărbătoare naţională. Sau cîte-un monument în fiecare oraş. Şi neapărat nume de străzi (strada Ştampilei, strada Tuşierei), ca să rămînă în posteritate. Pînă atunci, nu pot decît să observ că, în ciuda legilor şi reglementărilor Statului, există nişte rezistenţe foarte puternice, nişte cutume imbatabile. Aşa că dau şi eu vina, cum facem cu toţii de vreo 25 de ani şi mai bine, pe „mentalitate”. Ea e de vină, domnule! Şi, pînă să mă lămuresc cine e „mentalitatea” asta şi cum arată, trimit articolul prin e-mail în redacţia Adevărul. Sper ca oamenii din redacţie să nu-mi ceară să-l ştampilez ca să fie siguri că l-am scris eu. Deşi, de cînd cu plagiatele astea, mai ştii ce idee le vine?...
Fotografie de Marius Georgescu
Articol apărut pe Blogurile Adevărul
