Nu despre caricaturi este vorba

Emoţia stîrnită de uciderea caricaturiştilor de la Charlie Hebdo a generat tone de comentarii în presă, pe Facebook, peste tot. E firesc: lumea de azi, dominată de mass-media, reacţionează rapid şi abundent la astfel de episoade cu o încărcătură emoţională puternică.

Tocmai din cauza emoţiilor, în abundenţa de comentarii şi opinii se strecoară multe teme care scapă din vedere esenţialul. Aşa este, de exemplu, discuţia despre calitatea caricaturilor din Charlie Hebdo. Au fost mulţi cei care au simţit nevoia să spună că nu le plac. Şi chiar au argumentat de ce calitatea lor e îndoielnică. Alţii consideră că, în contextul actual, cînd au fost ucişi nişte oameni pentru că făceau caricaturi, e cinic să dezbatem fineţuri estetice. În sofisticatele societăţi occidentale, e normal să apară tot felul de puncte de vedere, iar farmecul vieţii şi dezbaterii libere constă şi în felul în care, chiar şi în faţa unei tragedii, oamenii simt nevoia să exprime ce cred şi ce gîndesc, asumîndu-şi riscul de a părea cel puţin neadecvaţi.

Mi se pare însă că, în cazul atentatului de la Paris, nu despre caricaturi şi caricaturişti este vorba. Desigur, ţinta aleasă de terorişti a fost o revistă satirică. Dar nu faptul că cei doi fraţi criminali s-au simţit ofensaţi de caricaturi explică atentatul. În spatele celor doi atentatori stă un întreg sistem, care alege ţintele în funcţie de impactul potenţial şi de efectele dorite. În cazul de faţă, cine a planificat acţiunea ştia sigur căva genera nu numai emoţii puternice, dar şi discuţii despre una dintre valorile fundamentale ale democraţiei: libertatea de exprimare. Or, asta e cel mai important. Dacă era vorba doar de pedepsirea “punctuală” a unor caricaturişti ofensatori, ei puteau fi ucişi de mult, individual, şi gata. Dar atentatul de la Charlie Hebdo e doar o etapă dintr-un război lung şi sistematic împotriva valorilor occidentale.

Dincolo de victimele atentatelor (de la New York, Madrid, Londra, Paris), acest război se străduieşte să pună în dificultate societăţile occidentale în ansamblu şi valorile lor. Fiecare atentat generează îndoiala şi neîncrederea: în autorităţi, în guverne, în serviciile secrete, în legile şi instituţiile care au datoria de a asigura siguranţa cetăţenilor. Ba chiar şi în valorile ca atare: sînt destui care se întreabă dacă n-ar trebui puse limite libertăţii de exprimare. Ba chiar şi în democraţie: în Franţa, Frontul Naţional cîştigă şi mai mult teren, iar în Marea Britanie UKIP devine o forţă tot mai importantă. Ambele formaţiuni politice au o problemă cu imigranţii, cu străinii în general şi propun, de fapt, un fel de nou tribalism: închiderea frontierelor, limitarea imigraţiei şi alte asemenea măsuri care par convingătoare pentru mulţi cetăţeni înfricoşaţi de ce-i aşteaptă mîine. Frica asta e inseminată sistematic de organizaţiile islamiste care au declanşat “Războiul Sfînt”. Iar în aceste organizaţii nu sînt doar disperaţi dispuşi să omoare sau să pună bombe pentru că sînt spălaţi pe creier şi convinşi că vor ajunge martiri; nu sînt doar brute înarmate. sînt şi – chiar dacă nu la vedere – creiere sofisticate, care cunosc foarte bine pe ce se întemeiază societăţile occidentale, cum funcţionează ele şi care le sînt punctele slabe.

“Cu cît o societate este mai democratică şi mai deschisă, cu atît e mai expusă la terorism” – scria celebra jurnalistă Oriana Fallaci după atentatele din 11 septembrie. Or, pe termen lung – iar cine crede într-un Război Sfînt ştie să aibă răbdare – atentatele şi ţintele lor atent alese îi pot face pe mulţi cetăţeni să dorească (din frică, din nesiguranţă, din neîncredere) tot mai multă închidere. Da, e adevărat că libertatea de circulaţie este cel mai mare cîştig al Uniunii Europene (consideră 52% dintre cetăţenii europeni, conform unui recent Eurobarometru), dar, la o adică, am putea renunţa la el, nu? Măcar un pic. Şi de ce n-am limita, apoi, şi alte libertăţi, ca să ne putem apăra mai bine de terorişti? Mai ales sub impactul emoţiilor, mă tem că sînt destui cetăţeni cumsecade care nu-şi vor da seama că a renunţa “un pic” şi a limita “parţial” înseamnă începutul sfîrşitului.

Aşa încît nu despre caricaturi este vorba. Cîtuşi de puţin. Redacţia Charlie Hebdo şi magazinul evreiesc (de ce nu unul african, chinezesc, vietnamez sau de altă naţionalitate?) sînt doar puncte tragice de pe un traseu pe care creierele din umbră ale organizaţiilor teroriste l-au gîndit strategic. Cu asta are Occidentul de luptat. Căci atentate vor mai fi, cu siguranţă.  

Articol apărut pe