Alexandru Andrieș & Dilema veche
În 2014, a fost la Festivalul Dilema veche de la Alba Iulia, iar în toamnă revista noastră a organizat concertul său aniversar de la Sala Radio. A rezultat un digipack în ediție specială (DVD plus CD) care se distribuie cu Dilema veche din 22 ianuarie. Pentru această ocazie, ce putea fi mai potrivit decît o conversație cu Alexandru Andrieș?
Să povestim un pic despre anul 1984, cînd a apărut primul dvs. disc la Electrecord...
Nu mă așteptam la modul serios că am să scot vreodată un disc. Mi-a plăcut întotdeauna muzica, am prins anii în care apăreau Beatles, Dylan, Rolling Stones și alții. Muzica asta a însemnat ceva foarte important pentru generația mea, căci pînă atunci exista o muzică bine făcută, dar destul de neinteresantă pentru noi, cei tineri: nu mă recunoșteam, să zicem, în cîntecele lui Frank Sinatra. Din dragoste pentru muzica respectivă, și pentru că ceea se auzea atunci pe posturile noastre de radio era o muzică foarte “corectă” – cred că Ceaușescu a fost primul care a folosit termenul politically correct, atunci n-aveai voie să fii decît corect – nu spunea mare lucru. Cuvintele nu spuneau nimic, erau niște texte care te făceau să scapi de problemele cenzurii, ceva foarte plat, fad. Mai mult în joacă, m-am apucat să scriu cîntece. În 1974, cînd am intrat la Arhitectură, am cîntat prima dată la Club A, în 1979 am cîntat la Festivalul de jazz de la Brașov, organizat de Alexandru Șipa, împreună cu trupa Basorelief, iar în 1980, în aceeași formulă, la Festivalul de jazz de la Sibiu. Dar nu mă așteptam să scot un disc, pentru că eu cîntam ce nu trebuie. Îmi aduc aminte că, la Sibiu, eram îmbrăcat cu o jachetă de jeans, pe care tocmai o primisem de la mătușa mea din America. Dumitru Moroșanu, care coordona transmisia TV, mi-a spus “Sper că diseară, la concert, o să te îmbraci frumos”. I-am răspuns: “Eu cred că sînt îmbrăcat frumos”. “Atunci n-o să apari la televizor”. “Bine, n-o să apar”.
Poate ar trebui să explicăm mecanismul cenzurii de atunci, nu sînt sigur că cei tineri știu exact. Ce însemna în vremea aceea să scrii texte “subversive”, așa cum erau considerate ale dvs.?
Textele – atît pentru concerte – se duceau la Consiliul Culturii și Educației Socialiste; acolo era cineva care zicea da sau nu. Cîntecele mele care a ajuns să fie considerate subversive au început dintr-o joacă. De pildă, La Rovine. Eu l-am scris pentru că la vremea aceea oriunde întorceai urechile auzeai Waterloo cu ABBA, care tocmai cîștigase concursul Eurovision. Am făcut și eu un cîntec despre Rovine. La vremea aceea nu puteai să spui lucrurilor pe nume, din cauza cenzurii politice. Mi s-a părut că totuși trebuie să-ți spui cumva părerea, iar singura variantă era fabula – deci o variantă indirectă, în care să nu denumești persoane și situații. Iar eu am găsit aeastă formulă, în care istoria era reinterpretată. Cîntecul La telejurnal l-am scris și mai înainte, eram elev, și se numea Listening to the Wireless. Îl zdrăngăneam la pian într-o zi cînd a venit tatăl meu de la serviciu, de la Tractorul, și mi-a spus: “Foarte frumos cîntecul ăsta, cine l-a scris?”. Eu, mîndru de mine: “Eu l-am scris”. “E în engleză”, zice el. “Da, pentru că în română nu sună bine”. Fără să-mi dea prea multă atenție, mi-a zis: “Nu ești tu în stre să-l scrii; limba română nu e limba ta? Dacă ești în stare, scrie-l în românește”. M-a enervat foarte tare, căci avea dreptate. Așa că, plecînd de la Listening to the Wireless, am ajuns la “Astăzi iar, la telejurnal”. Cînd am scris cîntecul, alimentarele erau pline cu de toate – mîncare bună, fără conservanți și E-uri. Cîntecul a ajuns să fie subversiv fără voia mea. Recunosc că alte texte le-am făcut intenționat, dar pe acesta nu. A ajuns să fie cel mai cunoscut și considerat foarte rău din cauza cașcavalului care a dispărut din magazine. Dar la vremea aceea sistemul era destul de inflexibil: trimiteai textele și ți se spunea “ăsta da, ăsta nu”. De exemplu, la Sibiu, Florian Lungu se uita pe listă și-mi spunea “asta ai voie să cînți, asta n-ai voie să cînți”. Acolo a fost povestea cu Ce oraș frumos. Mă așteptam să nu treacă. Dar a fost aprobat. Am înțeles după aceea că, pus pe hîrtie, era tot ce-și doreau ei (“Ce oraș frumos, fabrici și uzine...”), dar felul în care îl cîntam schimba de fapt sensul cuvintelor. Din fericire, la vremea aceea, prietenul meu Aurel Mitran, care mi-a organizat majoritatea concertelor, trimitea alte texte, ca să obțină aprobarea pentru spectacol. Iar eu cîntam ce cîntam. Dacă venea cineva la concert și auzea, ieșea scandal. Dacă nu venea nimeni, trecea și cu asta basta. La discuri, nu mergea. De pildă, la discul Rock’n’Roll, a venit de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste observația să scot de peste tot cuvîntul deja. M-am întrebat ce-o fi cu asta. Am luat cîntecele la rînd și am observat că în vreo două locuri unde apărea cuvîntul deja nu cădea foarte bine accentul muzical. Mi-am zis “ce tip deștept e ăsta de la cenzură, și-a dat seama”. Am scos cuvîntul. Apoi am întrebat-o pe doamna Daniela Caraman-Fotea, care era directoare la Electrecord: “îmi spuneți totuși care a fost motivul pentru care mi s-a cerut modificarea?”. Mi-a răspuns: “ni s-a spus că cuvîntul e evreiesc și să nu se creadă că avem ceva cu evreii”.
(...)
Aveați pe atunci senzația că faceți parte – alături de colegii din alte trupe rock, de interpreții folk – că faceți parte dintr-un fel de cultură “alternativă”?
N-am avut niciodată senzația asta, și cred că nici prietenii mei. Pentru că eram prieteni. Eu am făcut multe coperți de discuri pentru ei – Baniciu, Vintilă, Alifantis, Celelalte cuvinte, Sfinx și mulți alții. Am început colaborarea cu Electrecord cu grafică, ei nu știau la început că eu și cînt. Și am făcut tot felul de coperți, de la “Cîntece din Bucureștiul de odinioară” pînă la Iris. Lucrînd grafică, m-am împrietenit cu ei, exista un respect reciproc, mergeam la concerte, cîntam împreună la concerte. Dar nu a existat niciodată o discuție în care să spunem că noi sîntem “noul underground”. Pur și simplu încercam să facem cît mai bine muzica în limitele posibile pentru că dacă nu făceai ce trebuie, nu mai puteai ajunge la public. Exista întotdeauna balansul între a comunica și a nu comunica. Cînd ești doar artist și din asta trăiești e foarte greu de ținut acest echilibru. Eu am avut noroc și pe acest plan, căci eram la Arhitectură și nu depindeam exclusiv de banii care veneau din cîntat. Așa că am putut să fac ce am vrut eu – sigur, cu plusurile și minusurile respective. Dar cine trăia doar din muzică nu avea încotro. E greu de înțeles pentru cineva de azi, dar am trăit niște vremuri care din punct de vedere moral au fost cumplite.
(...)
Cum a fost la concertul din 13 octombrie 2014?
A fost pentru prima dată cînd am cîntat de ziua mea. De obicei, de ziua mea nu cînt, dar acesta era un moment prea special ca să sar peste el. Bineînțeles că eram emoționat în primul rînd pentru că Sala Radio este foarte bună pentru înregistrări, dar nu e la fel de bună pentru audiții. Din fericire, s-a auzit foarte bine, îi mulțumesc domnului Panfilov pentru asta și celor de la Sala Radio. După primele minute, toți ne-am simțit foarte bine și cred că s-a și văzut asta. A fost un eveniment. Mă bucur că au ieșit bine înregistrarea și filmarea și că reușim să aducem concertul în fața publicului cu ajutorul revistei Dilema veche. Și eu am o anumită slăbiciune pentru anumite lucruri și anumiți oameni și mă bucur că a ieșit așa. Este o ediție specială care apare doar împreună cu Dilema veche.
Citiți interviul integral în ediția tipărită a revistei din 22 ianuarie 2015.
