Aritmetica de partid şi majoritatea foarte tăcută

Într-o ţară în care numărul locuitorilor nu e o chestiune de statistică, ci de partid (vă mai amintiţi ce balamuc naţional a fost în vara lui 2012 pe tema numărului de alegători?), stau şi mă mir, de pe 26 mai încoace, de trompetele triumfale ale politicienilor noştri în legătură cu rezultatele alegerilor. Mă mir şi de unele adjective din presă, care anunţă procente „zdrobitoare” ale PSD sau, dimpotrivă, eşecuri „răsunătoare” pentru ceilalţi.

Da’ de unde!... Să le numărăm, coane Fănică.

„Treişapte la sută din voturi”, exclamă unii, „cel mai mare procent din istoria partidului!”. Adică – conform cifrelor oficiale de la

– 2.093.234 de voturi. Nici cît populaţia Capitalei. Un pic peste 10% din totalul alegătorilor (care este de 18.219.749 de persoane, conform listelor electorale masiv contestate de PSD în 2012, cînd cerea refacerea rapidă a listelor ca să iasă la liman cu suspendarea lui Băsescu). 

Pentru un partid abia înfiinţat, e un succes – zic vocile din PMP. „E un succes al lui Traian Băsescu”, plusează Elena Udrea. Adică 345.973 de voturi. E ca şi cum te-ar vota – de exemplu – Constanţa şi împrejurimile, dar restul ţării nu. Iar vreo 350.000 de voturi au luat, la un loc, PRM şi PPDD. Cum vine asta, „succes”, cînd aduni voturi la fel de multe ca partiduleţele astea „excentrice” (ca să nu le zic altfel)?

„Fenomenul Mircea Diaconu”, citesc undeva. „A patra forţă politică a ţării”, crede mai toată lumea. De fapt, actorul a luat 379.582 de voturi („mai mult ca PMP!” – exclamă entuziaşti anti-pemepiştii). A avut, adică, muuuult mai puţini alegători decît spectatori la piesele de teatru şi filmele în care a jucat. (Şi pe bună dreptate). Şi probabil că cele mai multe dintre aceste voturi au fost date de oameni care ţin la

Diaconu, nu la „politicianul” Diaconu (care n-a făcut nimic bun în politică).

„Prăbuşirea PNL: a luat doar 15%!”. Prăbuşire de unde?! Aa, voia 20%. Păi de ce şi-au propus liberalii atît de mult? Trăiau pe altă planetă? Au luat 835.531 de voturi. Dacă ajungeau la 20%, ar fi fost ceva peste un milion. Adică tot puţin.

Ca să întregim tabloul, să trecem un pic şi la cei rămaşi pe dinafară şi să mai numărăm şi acolo: independentul Iulian Capsali a luat vreo 49.000 de voturi (adică de 3 ori mai mult decît Partidul Noua Republică, aproximativ o treime din voturile Forţei Civice şi cam tot atît cît PNŢ, care o ţine langa cu istoria şi tradiţia); gimnasta Corina Ungureanu a luat 27.324 de voturi, mai mult decît Partidul Verde (19.148), dar mai puţin decît Partidul Ecologist (64.232); Forţa Civică (145.181) a luat mai puţin cu 5.000 de voturi decît Partidul România Mare (150.484). 

desigur. Dar înşiruirea asta de cifre ne ajută, totuşi, să stăm cu picioarele pe pămînt.

În toată această devălmăşie de declaraţii, exclamaţii, anunţuri triumfale şi depresii mărunte, toată lumea uită că la vot s-au prezentat doar 32,4% dintre alegători. Iar 5,83% din voturi au fost anulate (o fi avut ceva ecou şi chemarea la „grevă cetăţenească”; în mod sigur dezamăgirea de politicieni a contat). Aşadar, a se slăbi cu consideraţiuni şi formulări de genul „românii au votat” aşa şi pe dincolo, căci o uriaşă majoritate n-a votat.

Numai că politicienii noştri au înţeles că 1) înainte de alegeri, trebuie să stea cu ochii numai pe sondaje şi 2) dacă iese prost, trebuie să „iasă la presă” şi să anunţe că, de fapt, e bine. La cîţi bani se toacă pe consilieri de imagine, sondaje cu materialul (şi după gustul) clientului şi „strategi” care ştiu doar să pună piedici adversarului, e cam puţin.

Mi se pare că partidele noastre şi cei care le conduc s-au cam smintit. În orice caz, au pierdut contactul cu lumea reală, tot crezînd, ani la rînd, că „ne pot face” nu doar din vorbe, dar şi din cifre. Peste două treimi dintre cetăţeni n-au votat: avem o majoritate foarte, foarte tăcută (dacă ne gîndim că şi în 2012, la alegerile parlamentare, au fost la vot doar vreo 40%). E clar că ăştia de-acum nu mai pot mobiliza oamenii la vot: nereformate şi îmbătate cu sondaje şi vorbe, partidele noastre „mainstream” se îndreaptă spre crize profunde. Cele noi n-au arătat mare lucru pînă acum. Mi-e şi teamă să mă gîndesc ce s-ar întîmpla dacă ar apărea un partid/un lider care să capteze valul de nemulţumire şi să se uite dincolo de sondaje, spre lumea reală. Nu cred că o să scăpăm de „moda” europeană a partidelor populist-naţionaliste; doar că, la noi, ce apare nou în Occident ajunge mai tîrziu. Dacă mai ţine bîjbîiala asta politică încă o legislatură, sînt mari şanse să ne trezim cu o mişcare politică de tipul UKIP sau Frontul Naţional francez. Una serioasă, nu glume de tipul Vadim Tudor sau Dan Diaconescu. Dar despre asta, cu altă ocazie...