Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi...
Era un banc pe vremea lui Ceauşescu (îl rezum, că nu mai contează detaliile): cică la o coadă la Alimentara, doi inşi se trăgeau de limbă reciproc ca să vadă ce crede celălalt despre regim. La un moment dat, unul scoate legitimaţia de Securitate şi-i zice celuilalt: "dumneata mergi cu mine". Celălalt scoate şi el legitimaţia: "ba dumneata mergi cu mine". Din spate, aud amîndoi vocea şefului: "mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi...".
Mă încăpăţînez să cred că vremurile s-au schimbat şi vechea cooperativă "Ochiul şi Timpanul" s-a transformat în altceva, care seamănă cu serviciile secrete din ţările democratice, a căror misiune e să apere democraţia, Constituţia, cetăţenii. "Ai noştri" au devenit şi ei, ca şi colegii/partenerii lor din SUA, Franţa ori Germania, "the good guys", care ne apără de atentate teroriste, de agresiuni la adresa securităţii informatice, în fine, de tot felul de lucruri care ne pun în pericol siguranţa de cetăţeni ai unei ţări libere. Da, ştiu că situaţiunea e mai amestecată, ştiu că mai sînt probleme de tot felul (şi la noi, dar şi la alţii), ştiu că se fac/se pot face jocuri subterane etc., etc. Nu sînt (chiar aşa de) naiv. Dar, tocmai de aceea, mi se pare că tot balamucul ăsta cu dezvăluirea "acoperiţilor" aruncă în derizoriu problema şi felul în care ar trebui să discutăm rolul serviciilor secrete într-o democraţie. A apărut întîi Traian Băsescu şi a zis că, la momentul potrivit (care?), o să spună care candidat la preşedinţie a fost ofiţer acoperit. Ieri, Robert Turcescu şi-a publicat un scan după livretul militar şi, cu Dumnezeu înainte (din cinci în cinci cuvinte), a mărturisit că este ofiţer acoperit.
Parcă-ţi vine să zici, ca pe vremuri: "mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi". Numai că, de data asta, problema e în altă parte. Nu ne mai supraveghează nimeni pe la cozi ca să afle ce părere avem despre partid şi guvern. În schimb, după ce TB şi RT au aruncat pietricelele în apă, s-au umplu ziarele, blogurile, site-urile, emisiunile TV de tone de păreri despre "cum stă treaba cu acoperiţii". Am citit o mare parte dintre comentariile pe această temă: speculaţii, dat cu presupusu', conspiraţionism ieftin, scenarită cronică. De multe ori, pe un ton "dăştept", de oameni care "ştiu ei mai bine" şi toarnă rapid nişte scenarii-beton. Aşa că le-aş spune "mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi..." comentatorilor atotştiutori care umflă gogoaşa cu aerul că "s-au prins".
Eu nu m-am prins. N-am înţeles nimic. N-am priceput ce-a vrut (sau ce-a păţit) Robert Turcescu, nici dacă e adevărat sau nu ce-a "dezvăluit". N-am înţeles ce jocuri vrea să facă preşedintele Traian Băsescu şi pe cine ar ajuta dacă ar zice (încălcînd legea!) "cutare candidat a fost ofiţer acoperit". Aşa, şi?
Înţeleg însă că tot acest balamuc ieftin despre o temă atît de sensibilă arată calitatea proastă a "dezbaterii publice" de la noi. Nu se discută deloc despre chestiuni serioase şi probleme adevărate ale serviciilor de informaţii, în schimb se dau pe goarnă, la mişto, jumătăţi de dezvăluiri. Credibilitatea presei scade (oricum nu stătea bine), serviciile de informaţii sînt băgate în ceaţă. Între timp - mă întreb eu, în naivitatea mea - oare ce gîndesc adevăraţii ofiţeri acoperiţi care chiar îşi fac treaba, conform legii, pe acolo pe unde vor fi fiind, trimişi de un imperativ atît de serios numit "siguranţa naţională"?
Mi-am adus aminte, cu această ocazie, că am făcut acum doi ani un dosar despre "meseria de spion" şi am stat de vorbă cu nişte oameni care chiar asta fac: lucrează sub acoperire pentru siguranţa naţională. Mi s-au părut de o foarte bună calitate umană şi intelectuală.
Drept pentru care vă invit să (re)citiţi cîte ceva despre viaţa şi meseria lor. Cum spuneam, mă încăpăţînez să cred că "Ochiul şi Timpanul" nu mai există, aşa că ar trebui să discutăm în alţi termeni despre "acoperiţi" şi despre meseria lor.
Nu eşti un Rambo sau un Bond - o discuţie cu doi spioni
N-am să ştiu niciodată cum îi cheamă. (Dar, de fapt, la ce mi-ar folosi?) Mi-au fost prezentaţi cu nişte nume obişnuite – poate or fi chiar ale lor, din buletin, nu „nume de serviciu“ – şi cu două vorbe despre competenţele lor: ea „este psiholog, dar are şi experienţă operativă“, el „este unul dintre cei mai buni ofiţeri operativi“. Aşadar, de aici înainte vor fi „Ea“ şi „El“. Prima impresie? Ea: pare că evită să te privească direct (ce naiba spun manualele alea de comunicare non-verbală?...), dar dacă îi încrucişezi pentru o secundă privirea, te simţi brusc „scanat“. El: un om solid cu un zîmbet blînd, care inspiră încredere – ai traversa liniştit cu el un cartier rău famat sau o pădure, noaptea. A doua impresie (după ce au început să vorbească): cu amîndoi ţi-ar face plăcere să stai la lungi taclale prieteneşti, la un pahar. Mă dusesem să aflu cîte ceva despre meseria lor şi despre ei ca oameni. Nu voiam, bineînţeles, „dezvăluiri senzaţionale“, pentru că Dilema veche nu se ocupă cu aşa ceva. Voiam să ştiu mai multe despre dimensiunea umană şi intelectuală a profesiei. Pentru că – în ciuda stereotipiilor curente – există o asemenea dimensiune intelectuală şi culturală în meseria de spion. Şi asta nu numai pentru că una dintre primele condiţii pentru a fi acceptat în sistem este un IQ de cel puţin 120. Şi nu numai pentru că trebuie să ştie/să înveţe 2-3-4 limbi străine. E ceva mai complicat, o să vedeţi...
Continuarea, aici.
Viaţa nu bate filmul. E altfel - o discuţie cu doi spioni
Cînd pleacă în misiune, spionul trebuie să se adapteze la un mediu care îi este ostil. Şi în care de multe ori e singur. Încerc să aflu mai multe pe această temă, dar constat că ostilitatea e la îndemînă. El: „Întîlnim ostilităţile chiar la noi acasă. Pînă să ajungem să ne confruntăm cu un serviciu advers, cu forţe similare nouă, pe chestiuni de siguranţă naţională în afara României, ne confruntăm cu problemele de aici. Ostilitatea se poate manifesta, de pildă, la bancă: atunci cînd soliciţi un credit şi trebuie să furnizezi un angajator şi să-ţi susţii altă calitate, alt loc de muncă, nu poţi spune unde lucrezi de fapt, sau în alte împrejurări în care nu-ţi poţi declina adevărata calitate, deşi este un serviciu onorant şi poate că ai fi mîndru să spui unde lucrezi, dar nu poţi“. Şi totuşi, şi totuşi: cînd pleci „dincolo“, ce (te) faci?
Continuarea, aici.
Omul, vulnerabilităţile şi tehnologia - o discuţie cu doi spioni
Îmi închipui că experienţa de a recruta adversari, de a-i face să spună ce te interesează ori măcar de a-i trage de limbă le oferă spionilor un vast tablou al slăbiciunilor umane: e multă psihologie în meseria asta, agentul de pe teren lucrează strîns cu un psiholog operativ care îi spune „cum să-l lucreze pe onorabilul“, cum „să-l ia subţire“, cum să-l facă să vorbească. După ani de muncă în branşă, ce află – uman şi „filozofic“ – un spion despre slăbiciunile omeneşti? Ea: „Slăbiciunile omeneşti sînt importante mai ales cînd e vorba despre noi, ca să nu devenim vulnerabili. Cînd avem în faţă o ţintă, ne interesează vulnerabilităţile – care nu sînt totuna cu slăbiciunile. O vulnerabilitate poate fi, de pildă, o inteligenţă ieşită din comun, care îl face pe individ să fie respins de grupul lui.
Continuarea, aici.
