Muzica clasică, fără frac şi papion - interviu cu Cristina COMANDAŞU
Este critic muzical, şi-a dat doctoratul în muzică şi lucrează la Radio România Muzical din 1997. Este redactor-şef adjunct, a realizat cîteva mii de emisiuni despre muzica clasică şi se ocupă de evenimentele organizate de RRM. Scrie pe Blogurile Adevărul şi prezintă noutăţi discografice pe dilemaveche.ro. Vorbeşte cu entuziasm şi cu pasiune despre muzica clasică şi, mai ales, are un ton şi un stil care transmit încredere: în peisajul nostru public, dominat de lamentări despre „trista soartă a culturii“, Cristina Comandaşu spune că e bine şi ştie să se bucure.
Să începem cu o scurtă recapitulare a anului muzical 2013, cînd am avut parte de Festivalul Enescu, dar şi de alte evenimente. Care ar fi concluzia?
Cea mai importantă concluzie este că muzica clasică este pentru un număr tot mai mare de oameni. Dacă noi ne puneam problema, în urmă cu mai mulţi ani, că muzica clasică este pentru un număr mic de oameni – şi aceia foarte specializaţi –, astăzi, după succesul Festivalului Enescu (măsurat în miile de oameni care au participat la concerte), trebuie să recunoaştem că ne-am înşelat. În sfîrşit, în România începe să crească o clasă de mijloc care are nevoile ei culturale. Muzica clasică se adresează categoriei de mijloc, adică unor oameni care nu vin la concert cu frac şi papion doar ca să se arate în lume, ci pentru că acest gen de muzică face parte din modul lor de viaţă. Este publicul care citeşte, merge la film şi la teatru. Şi este tot mai numeros.
Dar accesul la sălile de concerte? În ţară nu sînt prea multe filarmonici şi săli de concert...
Trebuie să fim conştienţi de un lucru: publicul reacţionează la calitate. În muzica clasică, interpretul este esenţial. Un interpret foarte bun, de talia celor care au fost la Festivalul Enescu, costă foarte mult. În cultură nu există – ca pentru bunurile şi produsele curente – „ieftin şi bun“. Nivelul economic din România se reflectă şi în nivelul culturii. Aşa încît în stagiunile filarmonicilor nu pot fi invitate numele cele mai mari. Cred că trebuie să ne asumăm această situaţie.
Există însă şi alte evenimente – în afară de Festivalul Enescu –, inclusiv turnee prin ţară ale unor solişti...
Lucrînd la Radio România, mă gîndesc mai întîi la evenimentele generate de Radio România: „Pianul călător“ – turneul lui Alexandru Tomescu, „Flautul de aur“ şi altele, care ajung într-un număr mare de oraşe din România, inclusiv în locuri unde, altfel, nu se aude muzică clasică. Şi violoncelistul Răzvan Suma face acelaşi lucru. În Proiectul „Ascultă 5 minute de muzică clasică“, Răzvan Suma a cîntat în cîteva mall-uri. Proiectul a ajuns în foarte multe locuri – la librării, la muzee, în mall-uri şi hipermarket-uri, în şcoli şi licee. S-a dovedit că oamenii au apetenţă pentru acest gen de muzică. Şi toată lumea a fost încîntată de acest slogan: „Ascultă 5 minute de muzică clasică.“ Cel mai important mi se pare că proiectul ajunge în şcoli: anul trecut, 150.000 de copii au făcut cunoştinţă cu muzica clasică, în cadrul acestui proiect.
O idee curentă este că e nevoie de o anumită educaţie pentru a înţelege muzica clasică…
Nu sînt neapărat de acord că nu putem înţelege muzica clasică dacă nu avem un anumit nivel de cunoştinţe. Cred că muzica clasică vorbeşte prin ea însăşi şi se adresează unei anumite sensibilităţi din noi, cu care ne-am născut. Sigur, depinde de bagajul cultural general al fiecăruia, ce şi cît înţelege. Nu cred că cineva care a crescut cu manele va trece direct la muzica clasică. Poate nu va trece deloc. Gustul pentru muzică, pentru artă în general, se formează pînă la 14 ani. În perioada adolescenţei (14-18 ani), sîntem supuşi presiunii grupului în care trăim. Iar după aceea, începem să culegem roadele. Dacă pînă la 14 ani nu am semănat nimic, nu avem ce culege.
Cum se face la noi educaţia muzicală în şcoli?
Din contactul pe care l-am avut cu profesorii, observ că există o tendinţă de a face din copii mai degrabă nişte „teoreticieni“, decît nişte „practicieni“. De fapt, ce ar trebui să se studieze în şcoala generală? Să-i pregătească pe copii să devină ascultători de muzică. Se pare că cei care fac programele de studiu şi chiar unii dintre profesori au în cap altceva: să-i facă interpreţi sau compozitori, să-i facă să ştie notele, să aibă cunoştinţe teoretice avansate despre muzică. Una dintre profesoarele cu care m-am întîlnit îmi spunea, de pildă: „Elevii ajung în clasa a V-a şi nu ştiu care e diferenţa dintre o trompetă şi o tubă!“ Am rămas şocată. La ce foloseşte, pînă la urmă, să ştie această diferenţă, cînd noi, de fapt, vrem să-i facem pe copii să asculte cu plăcere muzica? Asta trebuie să formăm în şcoală: gustul pentru muzică.
Totuşi, unii spun că numai în sala de concerte se poate face cu adevărat educaţia muzicală...
Sigur, depinde ce vrei să asculţi. Eu îi numesc talibani pe cei care cred cu tărie că doar în sala de concert îţi poţi forma cultura muzicală. Dar în ce sală din România poţi asculta, în mod curent, interpreţi şi dirijori de mare clasă? În afară de Festivalul Enescu, n-ai unde. Şi atunci, trebuie să defineşti ce vrei: vrei să asculţi lucruri de bună calitate, care să aibă un impact asupra ta, sau vrei să te întîlneşti cu prietenii la concert şi să „fii văzut“ în sală? În fapt, cele două lucruri nu se exclud: e foarte bine să mergi la concert ca să socializezi. Mersul la concert e parte a unui ritual social. La noi e ceva scorţos: te duci, asculţi şi pleci. În străinătate, cînd merg la concerte, pot să stau la o cafea sau la un pahar de şampanie în foaier, pot să iau şi masa cu prietenii, e mult mai relaxat. Muzica clasică este privită la noi foarte închistat, o spun cu regret. Breasla muzicienilor mi se pare că a rămas cea mai închistată dintre toate domeniile culturii, după 1989. Muzica clasică înseamnă şi altceva decît să-ţi pui papion şi frac.
În Germania sînt şi festivaluri în aer liber, pe pajişti de munte, unde oamenii vin şi stau pe iarbă să asculte o orchestră simfonică. La noi s-ar putea imagina aşa ceva?
Da, şi cred că ar avea mare succes. S-a creat o generaţie nouă de public, care are nevoie de aşa ceva. Eu am foarte multă încredere în tineri. Radio România Muzical are un public preponderent tînăr, între 18 şi 40 de ani, conform unui focus-grup făcut în 2012. A fost o surpriză şi pentru noi. Stăm bine. Asta înseamnă că public există, trebuie doar să ştii să vorbeşti pe limba lui şi să-i dai ceea ce doreşte. S-ar părea că e tot mai multă nevoie de un post de radio care să nu dea reclame, unde să nu se vorbească prea mult (şi nu despre aceleaşi subiecte de care se vorbeşte în general în media). Niciodată nu încerc să „vînd“ muzica clasică folosindu-mă de raţiunile culturale. E importantă pentru că ne transportă în altă lume, ne aduce altceva, ne transformă.
Nu credeţi că, pentru a forma un public mai consistent, e nevoie şi de „intermediari“ care să scrie convingător despre muzică?
Pentru că în spaţiul public nu s-a vorbit (sau s-a vorbit puţin) despre muzică, cred că trebuie să le vorbeşti oamenilor „pe limba lor“. Încerc să-mi fundamentez opiniile şi, în substrat, în ceea ce scriu, există şi o componentă educaţională. Dar mi se pare că a scrie despre muzică e ca şi cum ai sta de vorbă cu un prieten. Nu-mi place atitudinea ex cathedra. E nevoie să trezeşti o emoţie în cei care citesc: oamenii reacţionează mult mai mult la emoţii decît acum zece ani (poate şi din cauza presiunii tehnologiei, cu care trăim zi de zi).
Sînt mulţi muzicieni români care au succes în străinătate, dar nu sînt prea cunoscuţi în ţară. Cum vă explicaţi asta?
E un subiect care poate părea controversat, dar nu este. Avem mulţi muzicieni stabiliţi în străinătate, care cîntă în mari orchestre. Eu spun că e un lucru normal. Muzicianul are o meserie universal valabilă şi „vorbeşte o limbă“ înţeleasă de toţi. Nu poţi blama un muzician că a plecat din ţara lui – de altfel, acesta este rostul lui, să umble prin lume să-i încînte pe toţi cu arta lui. Oriunde m-am dus, am întîlnit cel puţin un român care era membru al unei mari orchestre sau al unui ansamblu de operă. Sînt şi nume care ne fac mare cinste, dar pe care noi le cunoaştem mai puţin, pentru că au plecat imediat după şcoală, n-au mai apucat să se lanseze aici. Ar trebui să ne mîndrim cu muzicienii noştri din lume şi să încercăm să-i cunoaştem mai bine. Cred că e o problemă de comunicare – uneori, nici muzicienii nu comunică foarte mult despre ei înşişi, poate din modestie. Dar ei fac lucruri extraordinare.
Este România conectată la circuitele globale ale muzicii?
Da, prin cîteva lucruri: prin românii care concertează în alte ţări, prin Festivalul Enescu, prin activitatea noastră de la Radio România Muzical (nu vreau să mă laud, dar noi încercăm să prezentăm cele mai noi concerte, inclusiv prin transmisii directe). Dacă am putea să invităm mai mulţi artişti importanţi din alte ţări, ar fi altceva. Dar nu se poate, din cauza bugetelor. În lume, un interpret cunoscut, dar considerat la începutul carierei, are un onorariu de 8000-10.000 de euro pentru o reprezentaţie. Pentru un artist mai cunoscut sau pentru unul celebru, onorariul creşte exponenţial.
Scrieţi mult despre muzică. Ce vă place mai mult în această meserie?
Nu mă văd făcînd altceva. Fac această meserie din pură pasiune. Cel mai mult îmi place că pot asculta multă muzică şi simt că pot schimba ceva. Căci eu asta cred: nu putem schimba lucrurile în ţara asta decît dacă fiecare îşi face treaba bine, la locul lui. Am avut senzaţia că pot schimba ceva, cînd un copil care a participat la Proiectul „Ascultă 5 minute de muzică clasică“ mi-a spus cam aşa: „Mă bucur că am ascultat la şcoală muzică clasică, pentru că eu acasă nu ascult decît hip-hop şi manele.“ Chiar şi pentru un singur copil care mi-a spus aşa ceva, consider că mi-am făcut treaba.
