Festivalul Enescu şi muzica “de colecţie”

Principala problemă a țării e că s-a cam smintit: cu televizorul, cu politichia proastă, cu tehnica desăvârșită de a bate pasul pe loc acumulată de-a lungul tranziției, cu multe altele. În acest context, orice manifestare culturală – și cu atât mai mult una de anvergură – are, înainte de toate, rolul de leac împotriva smintelii depline. Orice Festival bine făcut este o insulă de normalitate. Discuțiile care au avut loc acum câtva timp despre “necesitatea” și costurile Festivalului Enescu sunt o pierdere de vreme. Ca să nu mai vorbim despre spusele unui demnitar român, pur și simplu ridicole: că n-avem de ce să plătim dirijori străini, că avem și noi dirijorii noștri. 

Tocmai pentru că țara a luat-o un pic razna, tocmai pentru că multă lume se plânge că nu mai avem repere și valori, Festivalul Enescu – și orice altă manifestare culturală de un asemenea calibru – este un mod de a restabili scara valorilor și de a repune la locul lor reperele de care avem atâta nevoie. Din acest punct de vedere, banii dați pentru acest Festival – și nu numai – sunt o investiție cât se poate de eficientă, nicidecum o cheltuială, și cu atât mai puțin o “risipă”. Asta se înțelege foarte greu în România, unde spațiul public e dominat, pe de o parte, de lamentările despre sărăcie (“nu ne permitem chestii de-astea culturale, avem de făcut canalizări la sate și asfaltări de străzi...”) și de cârcoteli antielitiste ale unor băieți și fete care se pretind din popor (“păi cine se duce la concerte simfonice? niște elitiști mofturoși...”). Festivalul Enescu nu e făcut pentru a bate audiențele (deși vânzarea într-un timp scurt a mii și mii de bilete arată că nu e câtuși de puțin “elitist”). Rolul lui este, cred, în primul rând acela de a arăta că putem fi o societate normală.

Citiţi textul integral pe Blogurile Adevărul.