M-am săturat de cine s-a săturat de România
De fapt, “săturat” nu e cuvîntul cel mai bun, dar nu găsesc altul pentru o stare care adună la un loc plictis, oboseală, lehamite şi rîsu’ plînsu’.
De la o vreme, pe unde întorc ochii şi urechile, văd/aud caracterizări ferme şi globale despre România şi români. Poate că e o impresie greşită, dar mi se pare că frecvenţa şi absurditatea lor cresc.
A existat, prin anii ’90, un manifest intitulat “M-am săturat de România!”. Atunci a făcut valuri, autorul a fost pus la zid de unii, în numele iubirii de ţară. Pe atunci, părea provocator – ba chiar strigător la cer, pentru mulţi – să spui aşa ceva. Azi, mesajul s-a diluat: dăm peste el zilnic, te miri pe unde – de la textele editorialiştilor neamului pînă la panseurile puse pe Facebook de tot felul de concetăţeni, în momente de proastă dispoziţie. Rugaţi-l pe fratele Google să vă ajute cu o căutare sau două şi veţi vedea că am dreptate: e plin de “România e o ţară aşa şi pe dincolo” sau “românii sînt un popor nu ştiu cum”.
Bunăoară, înainte de alegeri, am putut citi, într-un text semnat de un editorialist cu experienţa şi talentul lui Cristian Tudor Popescu, următoarele fraze: “Opţiunea pentru PSD este o constantă perenă a naţiei în acest sfîrşit şi început de veac. Ea corespunde unei mentalităţi majoritare pe plaiurile noastre: gînditul cu buzunarul şi burdihanul”. Sau: “românii nu cumpără libertatea, dreptatea, adevărul, morala – nu le primesc nici pe daiboj. În schimb, dacă li se dă ceva, de la o porţie de fasole cu cîrnaţi pînă la o găleată sau o amînare de rată la bancă, asta e foarte firesc...”. Sau, după alegeri: “românii sunt ca nişte condamnaţi, cu executare la locul de naştere” (Lucian Mîndruţă); “România, din nou, va fi pusă la zid...”; “un popor de c...”; “românii, fraierii Europei”; “plecaţi din ţară, care puteţi”; "românii sînt cetăţeni de categoria C în Europa" (de pe Facebook adunate).
Ce facem? Ne întoarcem la “psihologia popoarelor”, la modă acum un veac? Atît de mare e criza identitară în care ne aflăm, încît simţim la tot pasul impulsul să transpunem, emoţional, în cuvinte generale, tot felul de gînduri şchioape de-o clipă? În perioada interbelică s-a scris foarte mult despre specificul naţional şi despre “cum sînt românii”. În panseurile de azi (ale bloggerilor, editorialiştilor, cetăţenilor cablaţi la Facebook etc.) putem recunoaşte, vulgarizate şi simplificate, idei exprimate la vremea aceea, mult mai consistent, de intelectuali distinşi. Nu zic că unele nu sînt valabile, nu zic că nu avem ce învăţa din lectura interbelicilor care s-au străduit să definească “specificul naţional”. Doar că, în lumea de azi, dacă rămînem fixaţi pe obsesia de a găsi răspunsul unic şi general-valabil la întrebarea rostită pe un ton grav “cum sînt românii?”, ne pierdem vremea. Iar dacă prelungim discursul emoţional despre cît de rău ne este, cît de nasoi sîntem şi ce ţară prăpădită avem, riscăm să pierdem contactul cu realitatea. Care e mult mai amestecată, complicată, şi tot mai greu de cuprins cu astfel de generalizări. E suficient să privim în jur şi să raţionăm minimal pentru a ne da seama că o afirmaţie de genul “majoritatea gîndeşte cu buzunarul şi burdihanul” e retorică goală. Și că, în general, formulările astea care încep cu “România este...” sau “românii sînt...” nu fac decît să exerseze, stilistic, pe marginea unor clişee prea mult repetate.
De partea cealaltă, avem umflări în pene ale excepţionalismului românesc, care văd în ţărişoară doar lapte, miere, tradiţii glorioase, mîndrie necondiţionată de a fi român şi paradis sufletesc. Parcă tipul ăsta de discurs s-a mai fleşcăit în ultima vreme. Ceea ce e bine – căci şi-a trăit de mult traiul.
Dar, între lamentările lăcrămoase ale “sătuilor de România” şi îmbăţoşările vîrtoase ale “patrioţilor” nu mai e nimic? Vrem "o ţară normală", dar leşinăm de plăcere cînd, chipurile, constatăm că sîntem "altfel"? De fapt, România reală şi normală (ca orice altă ţară) se află tocmai pe teritoriul lui “nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Iar “românii”sînt de o mare diversitate – statistic, demografic, cultural, social etc., etc. – pe care o putem descoperi doar dacă o lăsăm mai uşor cu “metafizica” despre sufletul, spiritul, specificul, identitatea ş.cl. şi dacă încercăm, cu răbdare, să privim mai mult spre indivizi decît spre “popor” şi “naţie”.
Altminteri, dacă o ţinem una şi bună că ne-am prins cum e România şi cum sînt românii, rămînem în repetarea mecanică – dar cît mai “expresivă” – a unor banalităţi şi clişee. De-aia zic că m-am săturat – sau m-am plictisit – de toate lamentările pe tema “m-am săturat de Romînia”. Pentru că au devenit cu totul previzibile. Doar prelungesc un fel de poluare şi parazitare a discursului public. Și nu spun, de fapt, nimic.
