Meseria de profesor

S-au publicat rezultatele examenului de definitivat în învăţământ: au promovat doar vreo 60% dintre profesori. Aşa că au apărut, ca în fiecare an, indignările: „vai, ăştia sunt profesorii copiilor noştri?...”. Da, ăştia sunt. 

Unii consideră acest examen inutil: la ce bun, după trei ani de la terminarea facultăţii, să mai dai un examen? Mai ales că profesorii trec prin probe asemănătoare cu ocazia examenelor de titularizare în învăţământ. Iar unii dintre cei care nu prind un loc de titular, oricum lucrează ca suplinitori. Aşadar, fac aceeaşi meserie, doar că nu au un statut clar ca angajaţi. Dacă seria de examene la care sunt supuşi profesorii (definitivat, titularizare, gradul didactic II, gradul didactic I) foloseşte sau nu cu adevărat e o discuţie prea complicată pentru a o face aici. Dar putem observa, în principiu, că traseul didactic nu e unul uşor, cariera de profesor se construieşte cu efort. „Filozofia” din spatele acestui sistem este bazată pe ideea de a avea oameni cât mai bine pregătiţi, pentru că – nu-i aşa? – lor le încredinţăm viitorul copiilor noştri, deci soarta societăţii în ansamblu. Numai că, între asemenea nobile idealuri şi realitate se cască un hău. Supuşi presiunilor birocratice şi obligaţiei de a-şi tot dovedi, o dată la câţiva ani, competenţele, profesorii sunt, pe de altă parte, una dintre categoriile cele mai oropsite ale tranziţiei. Nu numai pentru că au salarii mizerabile, nu numai pentru că statutul lor social e precar (căci „modelele” dominante în societate sunt pseudo-vedetele, barosanii cu bani şi alte specimene din fauna tranziţiei), dar şi pentru că „sistemul” nu stimulează, în fapt, calitatea şi competenţa. 

Citiți textul integral pe