Excepția culturală și vinurile preferate de americani

Franța a înregistrat o victorie notabilă în Europa, impunînd “excepția culturală” în negocierea unui nou acord de liber-schimb cu SUA. Ceea ce a declanșat din nou unele comentarii acide. S-a spus iarăși că e o atitudine anti-americană, că Franța e împotriva globalizării, că trăiește o criză provocată de pierderea grandorii de odinioară, că are complexe identitare etc. 

Sigur, se poate discuta separat despre toate acestea. N-ar fi prima dată. Au existat numeroase polemici, în ultimii ani, pe asemenea teme, iar cele mai multe semne de întrebare în legătură cu “peirderea grandorii” ori cu “antiglobalizarea” au fost ridicate chiar în presa și în cultura franceză. Probabil că Franța a pierdut multe, dar în niciun caz spiritul critic și autocritic. Dar toate aceste discuții sînt, de această dată, în afara chestiunii. În problema “excepției culturale”, nu despre Franța este vorba, ci despre Europa. Franța nu a făcut decît să-și asume rolul de solist într-un cor care, în ultima vreme, cîntă adesea dizarmonic, dar în cazul negocierilor cu SUA ar trebui să vorbească pe o singură voce. Nu toate țările europene au susținut deschis, de la început, poziția Franței. România, de exemplu, a tăcut: nicio voce oficială nu s-a pronunțat în chestiunea excepției culturale în perioada dinainte de luarea deciziei, ministrul român al Culturii n-a zis nimic, alți oficiali au fost ocupați cu altceva. Într-o țară care pretinde că a avut drept model de modernizare (inclusiv culturală) Franța, e o tăcere imorală. E adevărat, România a fost reprezentată de regizorii Cristian Mungiu și Radu Mihăileanu, care au făcut parte din delegația primită de Jose Manuel Barroso. Dar cred că aici a contatmai mult faptul că cei doi sînt puternic impregnați de spiritul francez.

Or, tocmai spiritul francez mi se pare că e cheia chestiunii. “Grandoarea de odinioară” a Franței este în primul rînd de natură culturală și, orice s-ar spune, e vie și prezentă. Și are un impact european. Să luăm un exemplu concret. Există, pe tot teritoriul european, un mare număr de festivaluri de tot felul – de la cele “de masă” care adună cîteva trupe de rock la modă și o sută de mii de spectatori pînă la cele organizate într-o sală cu o sută de locuri, în care se prezintă cîteva filme experimentale sau mici concerte pour les connaiseurs. S-a dezvoltat și un fel de turism pan-european legat de festivaluri: oameni din toate colțurile Europei traversează continentul pentru a trăi, cîteva zile, o experiență culturală alături de o comunitate despre care pînă ieri nu știau nimic. La multe dintre aceste festivaluri sînt prezentate producții culturale care nu pot fi lăsate pe mîna pieței libere. Sigur, suta de mii de spectatori care vine să asculte o trupă rock e rentabilă. Dar un mic festival de filme documentare nu. Ne putem imagina Europa fără aceste mici evenimente culturale și comunitare, fără experimente artistice, fără tot felul de nișe care se adresează nu “pieței” în general, ci unor comunități mai mari sau mai mici de cetățeni reali, cu gusturi diferite, cu educație și tradiție diferite? Evident, nu. Sau da, dar atunci n-am mai vorbi de Europa, ci de un simplu teritoriu cu 500 de milioane de consumatori, nu de cetățeni. Pentru ca toate aceste formule culturale diverse să existe, e nevoie de excepția culturală.

E adevărat, pe de altă parte, că există destule probleme în finanțarea culturii, chiar și în țările cele mai bogate ale Europei. Poate că modelul de finanțare e învechit, poate că formula subvențiilor din bani publici ar trebui revizuită, poate ar trebui inventate mecanisme noi (ceea ce, în unele țări, se și întîmplă). Comisia Europeană ar putea, eventual, contribui la asta, dacă ar avea mai multă viziune și mai puțină birocrație. Deocamdată, nu e cazul. Președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a calificat Franța drept “reacționară”: o meschină răzbunare pentru înfrîngerea suferită în confruntarea cu artiștii. De fapt, problema excepției nu trebuie pusă în termeni ideologici – ca o luptă între “vechi” și “nou”, între “piață liberă” și “subvenții publice”. Căci, pentru Europa, este o problemă de supraviețuire și de identitate. Sau, traducînd și simplificînd pe înțelesul tuturor: Europa are nevoie de excepția culturală din același motiv pentru care americanii preferă vinurile franceze, italiene sau spaniole: pentru că au o tradiție mai veche decît conceptul de “piață liberă”.