Nimic despre bac şi capacitate

În fiecare an, la începutul verii, se umple ţărişoara, pentru cîteva zile, de comentarii şi opinii despre bacalaureat şi examenul de capacitate. În restul anului, despre problemele reale ale educaţiei se tace vîrtos.

Examenele finale nu sînt decît un vag şi imprecis instrument de măsură, cu multe variabile, pentru calitatea învăţămîntului românesc. În zgomotele televiziunilor, ele au început să fie judecate precum topurile de vedete sau sondajele: se comentează sumar procentele de admişi ori respinşi, se “scot în faţă” cazurile-limită ori extremele (“la liceul cutare n-a luat nimeni bac-ul”, “în judeţul cutare au promovat cei mai puţini”) şi, pe baza lor, se dă cu părerea abundent şi se trage concluzia că “n-ar fi rău să fie bine”. Se rostesc, de fapt, cantităţi impresionante de nimicuri. Foşti miniştri sînt aduşi iute în studio să-i spună poporului ce şi cum, de parcă şezutul (politic!) în scaunul ministerial ar însemna că au şi devenit experţi în problemă. Inconturnabila doamnă Ecaterina Andronescu, de pildă, vorbeşte peste tot despre cum ar trebui rezolvate problemele educaţiei; de ce nu le-a rezolvat în timpul mandatului? Actualul ministru şi cel dinainte au devenit repere şi unităţi de măsură: cică am avea acum, spun unii, “bac-ul de tip Pricopie” şi “bac-ul de tip Funeriu”, “capacitatea uselistă” şi “capacitatea pedelistă”. Şi uite-aşa, în iureşul politicii proaste de pe Dîmboviţa, educaţia copiilor a devenit încă un instrument prin care partidele se contrează şi îşi plătesc poliţe. Caraghioşii care ne conduc nu îşi dau seama, totuşi, că toată vorbăria lor despre reforma educaţiei e apă de ploaie şi că, deocamdată, singura reformă adevărată a învăţămîntului românesc e cea a lui Spiru Haret, de acum mai bine de o sută de ani? Şi că, oricît s-ar contra pe la televizor, rezultatele “reformelor” din ultimii 20 de ani sunt nule? Să recapitulăm cîteva fapte. A existat un raport al Comisiei prezidenţiale pentru educaţie, care punea un diagnostic corect asupra situaţiei. Ce s-a făcut cu el? Nimic. A existat un Pact pentru educaţie semnat de toate partidele. Şi? Tot nimic: în politica noastră, nu se respectă niciun pact, nicio înţelegere, datul la gioale e singura regulă înţeleasă şi practicată de politicienii români. Există o lege care prevede ca un anumit procent din PIB să fie alocat educaţiei. A respectat-o vreun Guvern? Nicidecum. Răspunde cineva pentru toate astea? Nici vorbă. În schimb, geme spaţiul public de atîtea păreri şi comentarii despre cum ar trebui să fie dacă ar fi să fie... În fapt, sistemul educaţional a ajuns greoi şi birocratic, programele sunt încărcate inutil, obiectivele nu sînt clare, iar meseria de profesor a devenit un mic infern. Cu toate acestea şi în ciuda faptului că mulţi absolvenţi de facultăţi fug de învăţămînt ca dracul de tămîie, există încă destui profesori buni, care îşi fac treaba cu pasiune – aşa prost plătiţi şi umiliţi cum sînt. Există elevi cu drag de carte, care se chinuie să treacă prin toată varza de programe cu care au fost căptuşiţi de “reformatorii” învăţămîntului. De la ei ar trebui plecat, ei ar trebui să fie reperele – profesorii şi elevii. Dar, din păcate, ei au ajuns nişte simple entităţi bune de pus în statistici, în procente, în raportări şi “situaţii”. Simplă carne de tun pentru războiul stupid între politicieni mediocri. Sau subiect pentru discursuri blege despre “viitorul ţării” şi “tînăra generaţie care trebuie să... şi să...”.

Citiți textul integral pe Blogurile Adevărul.