Din link în link
(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 71, aprilie 2012)
Prin trecerea de la cititul pe hîrtie la lectura în medii electronice, regret tot mai mult obiceiul vechi şi simpatic de a frunzări o revistă sau o carte. Citesc cu spor pe ecranul computerului, la rînd şi gospodăreşte, dar nu mai pot da în răspăr paginile, la nimereală, pentru a citi cîteva rînduri şi a sări apoi la un alt pasaj, fără nici o legătură şi fără nici un scop. De fapt, înlocuiesc frunzăritul cu un fel de "clicăit" din site în site, însoţit de plimbarea privirii pe diagonala cîte unui text. E altceva, desigur, dar "ţine loc de". Ba chiar, într-un fel, îmi devine mai plăcut decît frunzăritul, pentru că mă "duce mai departe". Şi mă obligă să asociez între ele ştiri, texte, imagini pe care altminteri nu le-aş fi "pus la un loc". Recunosc că nu e o adevărată lectură şi nici măcar o pregătire a lecturii (ca în cazul frunzăritului unei cărţi - cînd sari din pasaj în pasaj cu gîndul că vei relua apoi, la rînd şi cu plăcere, întreg textul). E un exerciţiu de superficialitate asumată. Îl practic adesea: îmi place că mă duce unde cu gîndul nu gîndesc - chit că nu mă aleg cu mare lucru şi nici nu mai pot reface traseul să-riturilor din link în link.
Bunăoară, zilele trecute, intrînd eu pe secţiunea culturală a site-ului www.lastampa.it, am găsit o ştire: George Soros lansează, la Florenţa, două cărţi ale tatălui său, Soros Tivadar. Un articol scris de Bruno Ventavoli (redactorul-şef al suplimentului Tuttolibri editat de La Stampa) mă lămureşte cine este acest personaj cu o biografie interesantă: a luptat în primul război mondial, după care a petrecut cîţiva ani într-un lagăr din Siberia (de unde a evadat), în anii '30 lucra ca avocat la Budapesta, iar în vremea persecuţiilor antievreieşti falsifica acte pe bani mulţi pentru clienţii bogaţi şi pe bani puţini sau gratis pentru cei săraci, ca să-i ajute să fugă din ţară. În timpul lui Horthy, şi-a construit o altă identitate (dîndu-se creştin, sub numele Lelek Szabó) pentru a scăpa de efectul legilor rasiale. Cele două cărţi sînt autobiografice şi povestesc viaţa spectaculoasă a acestui personaj care (tocmai pentru că în Europa Centrală şi de Est, cum scrie Bruno Ventavoli, "limbile diferite erau o scuză pentru ura reciprocă) a fost un mare cunoscător al limbii esperanto. A fondat şi o revistă - Literatura Mondo - în care şi-a publicat fragmente din cărţile sale. Scrise în esperanto, desigur. Din click în click, trecînd prin Wikipedia, am descoperit că există online mai multe publicaţii în limba esperanto (descărcabile în format pdf), asociaţii, forumuri etc. Tot tacîmul. Inclusiv Rok Gazet' - o revistă de muzică rock. După care, tot clicăind, am nimerit peste un radio online ("La Muse Dancejo") care difuzează cîntece în limba esperanto şi un curs de învăţare a limbii. N-o să mă apuc s-o învăţ, căci nu cred în şansa limbilor artificiale. Dar am petrecut un ceas plăcut cu clicăiala asta. Şi am ajuns la concluzia că - totuşi - cartea şi gazeta tipărită nu-mi permit aşa ceva. Drept pentru care am scris acest text din care clicăiala iese bine, dar nici frunzăritul nu e de lepădat.
