Printre multele lamentări din categoria "de ce nu avem şi noi..., aşa cum au ei...", adaug şi eu una (deşi, în principiu, n-am obiceiul). Ce statut au la noi autorii care practică genurile "mici", textele lejere, populare, dar care, în alte locuri, generează nu doar succes comercial, ci şi (uneori) literatură de bună calitate?
Numărul participanţilor la protestele de stradă nu „măsoară“, în sine, dimensiunea problemelor unei ţări, dar nici nu e lipsit de semnificaţie. Restul e interpretare. La noi, televiziunile de ştiri au „construit“ lungi emisiuni de dat cu părerea şi breaking news pe ideea că „România a ieşit în stradă“. S-au spus la televizor vorbe mari – Revoluţie, dictatură, „ţara fierbe“ şi altele.
De la 1 ianuarie, Franţa – sora noastră mai mare – le solicită noilor cetăţeni francezi să semneze o cartă a drepturilor şi obligaţiilor pe care le comportă obţinerea naţionalităţii franceze. Printre altele, cei care au decis să devină francezi sînt avertizaţi că „nu vor mai putea să se revendice de la o altă naţionalitate pe teritoriul francez“.
Din „premianta clasei“ ex-comuniste în materie de reforme şi de integrare în UE, cum era în anii ’90, Ungaria a devenit un caz. Şi va continua să fie, deşi recent premierul Viktor Orbán a declarat că e gata să reia negocierile cu UE şi FMI „fără condiţii“. Numai că, între timp, în presă a început construcţia unui „discurs“ despre ce şi cum face şi drege Ungaria.
S-au împlinit 10 ani de la adoptarea monedei euro. A intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2002. Dar mai nimeni nu se gîndeşte, azi, la vreo aniversare. Ar fi ridicol: tot felul de rapoarte şi analize ale unor bănci ori ale unor experţi prevestesc decesul monedei unice, iar statele din zona euro sînt înglodate în datorii.
Ce poate face omul în lîncezeala plăcută a sărbătorilor, cînd ştirile sînt (cică) pe sponci, pentru că tevatura politică ia o binemeritată pauză? Oleacă de zapping. Ocazie cu care poate afla – nici mai mult, nici mai puţin – răspunsul la întrebări fundamentale, carele de multă vreme chinuie minţile intelectualilor şi ale simplilor cetăţeni: Cine, ce şi cum sînt românii?
Václav Havel a fost ultimul reprezentant al unui mod de a face politică bazat pe valori fundamentale. Scrierile şi discursurile sale revin la cîteva repere – precum libertatea, democraţia, drepturile omului, societatea civilă – pe care activitatea sa politică le-a susţinut cu un soi de încăpăţînare bonomă şi cu un aer firesc.
Cînd am început facultatea („de Limba şi Literatura Română“ – aşa se numea pe atunci), în 1980, erau la modă semiotica, structuralismul şi – de fapt – toate perspectivele ceva mai „tehnice“ şi „ştiinţifice“ asupra textului. Sigur, frecventam şi „eseistica“, şi istoria literară „tradiţională“, şi critica „intuitivă“, şi altele.
Acum vreo 15 ani, cînd trăiam în Italia, am citit la un moment dat în ziare o ştire care a generat oarecare panică: conform statisticilor, consumul de bere depăşise consumul de vin. Şi, mai mult decît atît, tot mai mulţi oameni începuseră să asocieze berea unor mîncăruri care, în mod tradiţional, erau nedespărţite de paharul de vin.
Industria berii a fost mai harnică şi mai agresivă în materie de marketing: de ani buni, spoturile TV se „înlănţuie“, iar mai nou au apărut şi mesaje „generale“ care invită la consumul de bere. Vinul s-a „mişcat“ mai greu – asta şi pentru că reconstituirea proprietăţilor, podgoriilor, liniilor de producţie a durat ceva timp.
Primim, la redacţie, destule mesaje şi CV-uri de la tineri care vor să se angajeze. Unul dintre ele, de pildă, începea cu „scuzaţimi deranjul“ (sic!) şi, pe rîndul următor, îşi exprima rugămintea de a lucra „ca colaborator (sic!) în echipa dumneavoastră“.
Printre scenariile apocaliptice care împînzesc Europa îşi fac loc şi puncte de vedere exprimate şugubăţ, dar – tocmai de aceea? – demne de luat în seamă pentru că, sub aparenţa unor glume numai bune de trimis prietenilor pe Internet, se ascund probleme vechi şi serioase ale bătrînului continent. De pildă, hărţile.
Finlanda a cedat pe jumătate, dar Olanda e inflexibilă. Nici vorbă de intrat în Schengen, deocamdată. De vreun an încoace, România şi Bulgaria trăiesc frustrarea de a nu fi acceptate în spaţiul Schengen, deşi îndeplinesc condiţiile tehnice. Căci acordul privind anularea frontierelor interne asta prevedea, de fapt, iniţial: nişte condiţii tehnice.
Acum cîţiva ani, cînd Silvio Berlusconi devenea a doua oară prim-ministru al Italiei, The Economist îi dedica un dosar intitulat Why Berlusconi is unfit to lead Italy. S-a lăsat cu un proces intentat de Berlusconi. Acum, cînd „era Berlusconi“ s-a încheiat, gazeta britanică foloseşte drept titlu pe prima pagină formula cu care se încheie filmele cu Bugs Bunny: That’s all, Folks!
Turtit între atîtea subiecte de mare actualitate (sau, mă rog, ceea ce cred televiziunile noastre că ar fi „actualitatea“) şi cu faţa luată de „ameninţarea“ referendumului din Grecia, bietul nostru plebiscit din judeţul Constanţa, desfăşurat duminica trecută, a rămas mai degrabă necomentat. Deşi cred că merită puţintică atenţie.
Deciziile luate la ultimul summit european au fost considerate de unii „istorice“. Termenul e însă interpretabil şi nu neapărat conotat pozitiv. Şi rugăminţile insistente către China (şi către alte puteri emergente) de a ajuta la salvarea euro sînt tot istorice: cu cîţiva ani în urmă era imposibil de conceput aşa ceva, comentează La Libre Belgique.
Am fost din nou, aşa cum fac de cîteva ori pe an, la întîlnirea board-ului editorial Eurozine. De data aceasta la Tallin – care în acest an este capitală culturală europeană. N-am, din păcate, impresii despre oraş – pentru că în cele două zile am avut şedinţe de dimineaţa pînă seara.
Ce-mi place cel mai mult la Presseurop.eu este că pot citi şi ce se scrie în presa din ţări europene ale căror limbi nu le cunosc. În felul acesta, „scap“ din chingile presei scrise în „limbile principale“ din UE. E cît se poate de folositor să dai din cînd în cînd o raită şi prin ziare din ţările „mici“, amestecînd informaţiile şi opiniile cu ce ai găsit în ziarele ţărilor „mari“.
Îmi amintesc că, prin anii ’90, cînd predam limba română la Universitatea din Roma, colegii de acolo m-au „iniţiat“ în diferenţele dintre „cultura de dreapta“ şi „cultura de stînga“ şi în micile simboluri aferente. Mi s-a explicat, de pildă, că nu e recomandabil, cînd intru în facultate, să mi se vadă din buzunarul pardesiului ziarul Corriere della Sera, pentru că e considerat „ziarul burgheziei“.
Pe unde am umblat prin ţară, am întîlnit destui oameni cumsecade, care îşi fac treaba, îşi cresc copiii, nu-şi doresc foarte multe, n-au uitat – în ciuda necazurilor – să fie veseli. Cînd stai de vorbă, la o bere, în cercuri de prieteni şi cunoscuţi, între amici şi vecini, te simţi ca între oameni cumsecade, nici mai buni, nici mai răi decît alţii.
A fost o aventură frumoasă. Şi am avut noroc. În primul rînd norocul de a întîlni oamenii potriviţi în locul potrivit. Timpul de organizare a fost scurt (ne cerem scuze pentru schimbările din program), dar – în schimb – vremea a fost superbă. Am încercat să adunăm la un loc energii creative diferite, care să le poată împărtăşi albaiulienilor ceva din plăcerile vieţii.
În tot acest peisaj colorat, a face un festival „în numele“ unei reviste poate părea o simplă manevră de PR. Nu e aşa. În alte părţi ale lumii nu e ceva neobişnuit ca o gazetă să încerce să se prezinte şi altfel în faţa publicului ei real sau potenţial. Aşa că, uitîndu-ne ce fac alţii, aveam de mai multă vreme în minte ideea unui festival şi convingerea că el poate oferi altceva decît există „pe piaţă“.
În ultima vreme, UE pare un fel de balamuc vesel, în care nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Liderii statelor membre, miniştrii de finanţe, bancherii se tot întîlnesc pentru a găsi soluţii de salvare a Greciei, după care declară că sînt pe calea cea bună, dar nu se întîmplă nimic.
Presa tipărită este cea mai afectată: în ultimul deceniu, veniturile instituţiilor media au tot scăzut, iar numărul jurnaliştilor s-a redus (cu 53% în Norvegia, cu 41% în Olanda, cu 25% în Germania, de la 56.000 la 40.000 în SUA). Dincolo de cifre, are de suferit şi calitatea.
În anii ’90, cele mai pasionante dezbateri în presa noastră erau cele care priveau, într-un fel sau altul, Europa. Miza cea mare era direcţia spre care urma să se îndrepte România, iar după decenii de apartenenţă la lagărul socialist, Vestul părea singura opţiune pentru foarte mulţi.
Proiectul de la Roşia Montană este dezbătut, disputat, controversat de ani întregi. Cu momente de vîrf şi perioade de aparentă uitare. A revenit de curînd în actualitate după ce preşedintele Traian Băsescu a declarat că susţine proiectul „mai mult decît oricînd“. Zis şi făcut: la cîteva zile după declaraţie, preşedintele a fost la Roşia Montană şi şi-a întărit cuvintele: „Nu sînt adeptul laşităţii instituţionale".
Avem o viaţă colorată, nu ne putem plînge. „Colorată“ în sensul figurat pe care îl pot da sinonimele cuvîntului, luate din dicţionar: „expresivă, plastică, sugestivă, vie“. Iar cel mai mult şi mai mult ne-o colorează televiziunile şi ziarele – care ne construiesc, de fapt, actualitatea.
S-a umplut presa lumii de titluri pe tema „sfîrşitul Europei“ sau „sfîrşitul zonei euro“. După ce, cu chiu cu vai, s-a găsit o soluţie pentru salvarea Greciei, a venit la rînd Italia. Şi nu e deloc acelaşi lucru, pentru că Italia este printre cele mai mari economii ale Europei. Deocamdată, s-a găsit o cîrpeală. S-ar părea că o soluţie ar fi emiterea unor euro-bonduri, ceea ce ar însemna că datoriile Italiei (şi ale altor state) ar fi împărţite „frăţeşte“ între ţările europene.
Într-un weekend la Viena, stau la taclale cu un bun prieten despre ce şi cum se mai întîmplă. La un moment dat – eram într-un restaurant – cere un pahar cu apă de la robinet. La Viena, apa de la robinet vine din munţi, deci e foarte bună. Şi, pornind de aici (şi pentru că e un vechi cititor dilematic), îmi spune că problema apei de la robinet e, mai nou, un subiect de dezbatere.
De la o vreme (mi se pare?) aud şi citesc (în presă, pe bloguri, pe Facebook etc.) tot mai multe şi mai variate. România e (în ordine întîmplătoare): urîtă, coruptă, săracă, birocratică, mizeră, mizerabilă, prăpădită, ca vai de ea, nasoală, naşpa, de cacao (cu varianta „hard“ pe care n-o mai transcriu aici), subdezvoltată, înapoiată, primitivă, imbecilă, infectă, amărîtă, manelizată, becalizată, ţiganizată.
Times a introdus plata pe conţinutul online; New York Times are, de cînd îşi „taxează“ cititorii online, peste 225.000 de abonaţi; cîteva trusturi media din Slovacia au decis să introducă plata pentru cititorii ediţiilor electronice. Ş.a.m.d. Pe scurt: variantele online ale tot mai multor ziare şi reviste le cer cititorilor să plătească pentru ceea ce „consumă“.
După ce Internetul a început să se dezvolte cu adevărat (adică să fie o reţea deschisă, potenţial, oricărui posesor de computer personal), ziarele şi revistele păreau să-şi fi găsit o „a doua natură“, construindu-şi versiuni online. La începutul anilor ’90, acestea presupuneau, în primul rînd, texte şi (pe ici, pe colo, cît permitea tehnologia) niscaiva imagini.
Cu sau fără conţinut online plătit, ziarele şi revistele deja nu mai sînt ce au fost. În jurul publicaţiilor cresc afaceri colaterale care să aducă venituri suplimentare. Într-o lume măsurată de-a lungul şi de-a latul (şi ţinută din scurt!) de specialiştii în marketing, publicaţiile au devenit şi brand-uri. Aşa încît se inventează şi aplică noi tehnici de a aduce bani din vînzarea brand-ului, a imaginii, a notorietăţii şi respectabilităţii ziarului.
Am putea scrie mii de poveşti despre ce se întîmplă pe web-ul românesc, insulă cu insulă, navigator lîngă navigator, dar pînă nu scăpăm din logica unui cotidian în care reciclăm acelaşi conţinut, nu putem spune publicului că-i vindem altceva decît distracţie. Cînd ai un ecran în faţă, distracţia lecturii online se plăteşte prin acceptarea publicităţii, adică prin răspîndirea atenţiei.
Circulă cîteva locuri comune despre presa online. Se spune, de pildă, că pe Internet trebuie să scrii scurt: textele lungi sînt bune pe hîrtie, dar îi adorm pe cititorii de pe web. Şi neapărat să fii interactiv: dacă omu’ n-are posibilitatea să comenteze, să dea „like“, să „şeruiască“ articolul cu prietenii – l-ai pierdut de client. Se mai spune că, presa fiind o afacere, subiectele tratate se supun necondiţionat regulilor pieţei
Internetul la români este unul dintre puţinele lucruri care ar putea ajuta la eliminarea (sau măcar diminuarea) „complexului bulgăresc“: în materie de viteză pe Internet, sîntem pe primele locuri în lume, ne comparăm doar cu „cei mari“, nu cu vecinii de peste Dunăre. În acelaşi timp, cine, cum, de ce, cît utilizează Internetul rămîn nişte întrebări (cam) fără răspunsuri.
Spania a hotărît recent să facă un pas înapoi în privinţa accesului românilor pe piaţa muncii: nu va mai fi liber; va fi nevoie de permis de muncă şi de alte formalităţi birocratice. Explicaţia e la îndemînă: criză, şomaj mare în Spania, deci necesitatea de a limita posibilitatea „altora“ de a lua locurile de muncă, şi aşa puţine, ale cetăţenilor spanioli.
Nu ştiu cum de a ratat presa română ocazia de a mai face niscaiva ştiri dintr-un top în care – evident – iarăşi „România iese prost“. Mai bine decît Bulgaria – uhhh! ne-am liniştit –, dar, orişicît, prost. Ce „dezbateri“ furtunoase ar fi realizat Antena 3 şi Realitatea TV – cu lideri sindicali, comentatori, Mugur Ciuvică, universitari, politicieni şi Eugen Cristea, fost actor – despre acest subiect!
Una dintre atitudinile noastre cele mai persistente şi vizibile este obiceiul de a ne compara cu „Occidentul“. Uneori înţelept şi fatalist („niciodată n-o să-i prindem din urmă...“), alteori cu năduf („de ce n-avem şi noi, ceara măsii, un Versailles?“), de cele mai multe ori concret, privind către acele înlesniri ale vieţii cotidiene pe care ni le dorim atîta: ne plîngem că n-avem autostrăzi, spitale, parcuri...
De ani întregi, ne dorim mai mulţi turişti străini. În numele acestei dorinţe s-a făcut controversata campanie cu „eterna şi fascinanta Românie“ în vremea preşedintelui Iliescu. Iar acum se face campania cu frunza d-nei Udrea. Mă rog, acum lucrurile au devenit mai complexe – căci campania ni se adresează şi nouă, cetăţenilor români, din moment ce la fiecare colţ de stradă dăm peste cîte un panou care ne invită să redescoperim România.
România se află într-o situaţie unică. Patru dintre şefii săi de stat din ultimii 70 de ani sînt în viaţă: Regele Mihai şi cei trei preşedinţi de după 1989 – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Cel mai puţin a deţinut puterea Emil Constantinescu – 4 ani. Cînd îşi va încheia al doilea mandat, şi Traian Băsescu va totaliza tot 10 ani.
Ce frumos şi optimist suna totul acum cîţiva ani, deşi încă nu eram în UE (sau poate tocmai de-aia)! Părea că progresul, bunăoară, e ceva care curge perpetuu, că ne îndreptăm la sigur către un „mai bine“ care nicicum n-are cum să fie „duşmanul binelui“. În timp ce bifam, rînd pe rînd, cerinţele acquis-ului comunitar, începea să ne preocupe şi „pasul 2“, adică adoptarea monedei unice europene.
A venit şi vremea regionalizării... Se ştie de mult că actuala împărţire teritorială e ineficientă, comentatorii serioşi şi cîteva ONG-uri au argumentat necesitatea unei noi structuri administrative încă dinainte de aderarea la UE, iar struţo-cămila „regiunilor de dezvoltare“ pentru a absorbi fonduri europene s-a dovedit doar o invenţie birocratică în plus (deşi, s-o recunoaştem, fără ea ar fi fost şi mai complicat să beneficiem de bani europeni).
Dacă n-ar fi dramatic, ar fi de tot rîsul: un microorganism pune sub semnul întrebării instituţiile şi mecanismele Uniunii Europene. Tot continentul a fost cuprins de panică din cauza infectărilor cu o variantă pînă acum necunoscută a unei bacterii. Paradoxul este că, pe măsură ce se comunică mai mult şi mai transparent (cel puţin în aparenţă), panica sporeşte – în ciuda asigurărilor date de tot felul de oficiali – la toate nivelurile – local, regional, naţional şi european.
Se plimbă prin Parlament, de ceva vreme, un proiect de lege care cere ca minorităţile să studieze istoria şi geografia în limba română. La Camera Deputaţilor, a fost „adoptat tacit“, pentru că îi trecuse termenul în care trebuia supus dezbaterii în plen. Acum ar trebui discutat în Senat, unde coaliţia guvernamentală are doar un vot în plus.
În multele lor summit-uri, consilii şi întîlniri de tot felul, liderii europeni vorbesc frumos despre „Europa comună“, negociază îndelung şi, aproape de fiecare dată, proiectul comun trebuie să facă un pas înapoi în faţa intereselor şi jocurilor practicate de statele naţionale. În vremuri de prosperitate, mişcarea a ţinut. În vremuri de criză, apare panica; şi atunci, e mai uşor să dai vina pe „ceilalţi“ decît să asumi o responsabilitate comună.
N-am întîlnit lamentări pe tema „moare cultura“, ci încercări de a găsi soluţii inteligente de promovare a culturii într-o lume dominată, ce-i drept, de producţia de masă şi de entertainment. Noutăţile tehnologice – care în mediile culturale româneşti mai degrabă sperie– sînt privite ca nişte instrumente a căror folosire adecvată poate ajuta presa culturală să se îndrepte către un public nou, mai tînăr.
Din 1985 încoace, pe 9 mai se sărbătoreşte Ziua Europei. Nu ştiu dacă „a sărbători“ este cuvîntul cel mai potrivit – căci sensul lui presupune o asumare a sărbătorii din partea comunităţii, ceea ce în acest caz nu prea e valabil.
Înainte de 1989, industrializarea socialistă şi migraţia de la sat la oraş au creat blocurile-tip, cu şcoli şi grădiniţe înghesuite printre ele. Statul comunist a realizat planuri de sistematizare care au însemnat, de cele mai multe ori, demolarea unor părţi vechi ale oraşelor pentru a face loc noilor „centre civice“ ori altor proiecte în acord cu viziunea propagandistă a vremii.
