Să ne imaginăm că s-ar reintroduce controalele la graniţele interne ale Uniunii Europene. Adică la graniţele dintre ţările membre ale spaţiului Schengen. Toate controalele. Şi toate reglementările vamale. Ar fi un dezastru.
Am participat de curînd la o conferinţă cu tema „Întoarcerea în România a tinerilor cu studii în străinătate: modele de succes, oportunităţi şi provocări“, organizată de Fundaţia „Dinu Patriciu“. Cîţiva foşti bursieri ai fundaţiei, care urmaseră în străinătate cursuri de master sau de doctorat şi reveniseră în ţară, au vorbit despre experienţele lor.
Palatul brâncovenesc de la Potlogi va fi restaurat. În mod normal, o asemenea ştire ar trebui să ne trezească numai şi numai reacţii pozitive şi bune sentimente. Este vorba despre un monument istoric important, care zace în delăsare de multă vreme.
Am nelămuriri ori de cîte ori văd, lîngă numele lui, sintagma „critic de film“. Sigur că era critic de film, ştia toate tainele meseriei, avea fler, pasiune şi criterii pentru a înţelege şi a le explica şi altora „ce şi cum“-ul acestei arte. Era un reper pentru orice spectator şi cinefil, pentru că ştia să scrie convingător şi despre Hitchcock, dar şi despre vreun blockbuster pe care alţii tindeau să-l trateze „de sus“.
Citesc tot mai des în ultima vreme – în comentariile unor jurnalişti sau în intervenţiile unor „simpli“ forumişti – invitaţii, solicitări ori adevărate somaţii ca intelectualii să „nu mai stea pe margine“, să nu se mai mulţumească doar cu statutul de comentatori, ci „să dea soluţii“. Să se implice.
Dacă la începutul anilor ’90 cineva ar fi scris că, peste mai puţin de două decenii, oficialităţile din Ungaria le vor acorda etnicilor maghiari din România cetăţenie ungară – şi asta se va da la televizor – ar fi fost privit ca un lunatic. Acum, ştirile despre cetăţenia ungară se pierd undeva în cuprinsul telejurnalelor.
Dacă cineva scrie despre nevoia de a ne despărţi de comunism, se găseşte întotdeauna cineva care să dea replica: „păi noi încă n-am rezolvat problema fascismului!“. Şi de aici, toată discuţia o ia razna şi se termină, de obicei, cu atacuri la persoană, legitimări/delegitimări şi apeluri emoţionale către intelectuali a căror misie, nu-i aşa, este „să scoată poporul din mizeria morală“.
S-a întîmplat să aflu că filmul Bună! Ce faci? a pornit de la o notiţă pe care am scris-o cu ani în urmă în rubrica noastră "Cu ochii-n 3,14": era o ştire selectată de Corriere della Sera printre "cele mai năstruşnice ştiri ale anului" (v. foto). Aşa încît i-am propus regizorului Alexandru Maftei un chat în care să "lămurim" cum a ajuns de la cîteva rînduri de "fapt divers" la un film.
„N-am avut un Havel“ – e adevărat; dar n-am avut nici un nucleu mai consistent de oameni dispuşi să întreprindă ceva la îndemnul unui Havel sau unui Michnik. Dar am avut măcar atît: un public destul de consistent care reuşise să-şi păstreze anumite valori, idei, percepţii, gusturi şi o anumită deschidere către lume şi către cunoaştere tocmai pentru că a avut ce citi, ce asculta, ce vedea.
Dacă Gabriel Liiceanu a ales să scrie Jurnalul de la Păltiniş, şi nu să pună în cutiile poştale manifeste împotriva lui Ceauşescu este opţiunea sa personală, salvarea sa prin scris. Dar miile de cititori ai Jurnalului de la Păltiniş au rezistat, în felul lor, citindu-l, în faţa presiunii ideologice a unui sistem care în anii ’80 devenise, din nou, agresiv, după o scurtă perioadă de „slăbire a şurubului“.
Conferinţele Ateneului au început în septembrie cu dialogul dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu şi au continuat, pe 14 februarie 2011, cu un dialog între Adam Michnik şi Andrei Pleşu. În ambele ocazii, sala a fost arhiplină, iar presa a comentat îndelung ce s-a discutat. E limpede că iniţiativa de a relua Conferinţele Ateneului a dobîndit un loc însemnat pe harta evenimentelor culturale.
Lampedusa este o insulă italiană, aflată mai aproape de ţărmul Africii decît de Sicilia. De mulţi ani, acolo vin imigranţi din ţările Maghrebului, cu bărcile, pentru a-şi căuta un rost în Europa. De cînd au început tulburările din Tunisia, Egipt şi (mai ales) Libia, numărul lor a crescut.
Italia duduie de scandalurile în care este implicat Silvio Berlusconi. Şi acestea nu mai contenesc. Cel mai recent se desfăşoară în jurul unei tinere din Maroc care ar fi prestat servicii sexuale pentru premier pe cînd era încă minoră. Şi care, arestată fiind de poliţia din Milano pentru furt, ar fi fost salvată de un telefon de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri prin care i se cerea eliberarea pentru că ar fi „nepoata lui Mubarak“.
În suplimentul Economist 2000, editat de cunoscuta revistă britanică, Bill Gates semnează un articol în care anunţă cît se poate de solemn „sfîrşitul hîrtiei”. Mai bine zis, al unei întregi epoci istorice legate de folosirea acestui suport pentru conservarea şi transmiterea ştiinţei, culturii şi a informaţiei. Peste un deceniu, prevede Bill Gates, „vînzările de cărţi electronice le vor echivala pe cele ale cărţilor de hîrtie”.
Citesc, de la o vreme, tot felul de comentarii şi opinii despre audienţele TV şi mi se pare că întoarcerea lumii cu susul în jos a mai făcut un pas decisiv. Să o luăm uşurel. Instrument absolut necesar într-o epocă în care mass-media este o afacere, măsurătorile de audienţă sînt destinate în primul rînd celor care cumpără spaţii publicitare în media şi oamenilor din sistem.
La sfîrşitul anului trecut, am fost invitat să scriu, pentru presseurop.eu şi Courrier International, un articol despre cum văd eu prezentul şi viitorul Europei. A apărut într-un dosar special, alături de alte nouă texte scrise de autori din diverse ţări europene. Reiau articolul aici, într-un moment în care UE este criticată pentru relativa ei pasivitate faţă de ce se întîmplă în Maghreb.
Televiziunile noastre – cu excepţia TVR – nu prea îşi bat capul cu ştiri externe. Cu atît mai puţin cu dezbateri sau comentarii despre un subiect de dincolo de hotarele ţărişoarei. (PRO TV a avut, pînă la un moment dat, ştiri externe bine făcute; dar le-a abandonat, dedicîndu-se în exclusivitate formării unui public de „guvizi“ – sau, pe americăneşte, couch potatoes...).
Mai mult decît eşecul în sine al aderării la Spaţiul Schengen s-ar părea că ne amărăşte Franţa. Obişnuiţi ca „sora noastră mai mare“ să ne susţină aproape necondiţionat pe plan european, nu eram pregătiţi sufleteşte să încasăm un asemenea bobîrnac.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd am dat prima dată ochii cu un poliţist de frontieră străin (pe aeroportul Fiumicino din Roma) şi am văzut că zîmbeşte şi spune „Buongiorno!“, am suferit un şoc şi m-am repezit – „eram mult mai prost pe-atunci“, vorba poetului – să trag concluzia că în Occident e bine. Între timp mi-am mai nuanţat opiniile.
La început, mulţi ne-au privit cu neîncredere: nu înţelegeau „ai cui sîntem“, cine e „în spatele revistei“, ce scenarii subterane au adus-o pe lume. Cu timpul, toată lumea şi-a dat seama că Dilema (veche) este doar a celor care o scriu şi o citesc.
Cu chiu, cu vai, legea educaţiei a fost promulgată. Preşedintele ţării s-a simţit dator cu o conferinţă de presă specială, la o asemenea ocazie. Într-un fel, apariţia acestei legi i se datorează în mare măsură. Să ne amintim că, iniţial, a existat o Comisie prezidenţială care a realizat un raport asupra stadiului educaţiei în România.
Apărut relativ recent, Presseurop.eu reprezintă un model eficient de „presă continentală“. Publică articole în zece limbi (cehă, olandeză, engleză, franceză, germană, italiană, polonă, portugheză, română, spaniolă) şi preia materiale din cele mai bune ziare şi reviste ale ţărilor europene.
"Recitesc acum o carte de Blaga, cenzurată crunt în anii '70. Atunci, primul "cenzor" ca editor, eram eu, voit. Acum cartea a apărut necenzurată [Izvoade]. O citesc ca un om liber , degajat. E bine, e miraculos... Aşa trebuie acum citite cărţile dar şi "dosarele", fără crispări, uneori cu umor, liber, degajat..."
Fostul comisar european Leonard Orban a pus punctul pe i în legătură cu aderarea la Spaţiul Schengen: problema nu e dacă vom fi amînaţi, ci cît vom fi amînaţi. Şi aduce şi argumente. Între altele, face legătura între politicienii occidentali şi cetăţenii din ţările lor: „Această lărgire a Spaţiului Schengen a fost văzută negativ şi e o tendinţă care se accentuează în statele membre."
Stat de drept? Nu se poate. E prea devreme. Deputaţii votează „emoţional“. Sîntem un popor emoţional, de altfel. Dacă vreunul fură un fleac, se găseşte altul care să spună „lasă-l, dom’le, o fi avînd şi el necazuri“. Dacă vreun demnitar fură (sau nu fură, nu ştim, n-avem încă o decizie a instanţei), gaşca din jurul lui îi „ţine spatele“ cît poate.
În toate ţările democratice, guvernele, parlamentele şi alte instituţii ale statului apelează la organizaţii şi la experţi independenţi pentru elaborarea unor studii, rapoarte ori analize care să contribuie la mai buna guvernare. Pe de altă parte, ONG-urile sau intelectualii lansează ei înşişi spre dezbatere idei care ar putea fi transformate în politici publice şi aplicate apoi întru binele comun.
Avînd nevoie de decizii politice şi economice – şi încă rapide – criza a repus cumva pe tapet necesitatea ideilor din care se nasc politicile publice. Dacă privim în urmă la felul în care au abordat politicienii şi guvernanţii români criza, rămînem cu impresia că pe la noi bate crivăţul lipsei de idei, că politicile se fac „instant“, după cum îi dă prin cap unuia sau altuia.
Pentru a doua oară, revista Foreign Policy publică un top cu cei mai importanţi 100 de gînditori globali. Ediţia românească din ianuarie 2011 îl va publica integral, împreună cu analizele şi comentariile dedicate. Acest clasament este diferit de cel al intelectualilor publici – realizat tot de FP în colaborare cu revista britanică Prospect.
Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a publicat rezultatele unui nou sondaj de opinie despre regimul care a fost declarat de preşedintele ţării drept „ilegitim şi criminal“. Comentatorii au calificat drept „bizară“ şi „ambivalentă“ poziţia opiniei publice faţă de ce a însemnat dictatura comunistă.
În fiecare an, de 1 decembrie, televiziunile sînt cuprinse brusc de-un elan patriotic. Fac programe speciale presărate cu petale de trandafiri şi udate din plin cu suc natural de zîmbete lăcrămoase, fără E-uri. De 1 decembrie, televiziunile se umplu brusc de ştiri „pozitive“, de reportaje despre români de succes, de pastile cu iz cultural (de genul „evocări ale unor mari personalităţi din istoria noastră“) şi de divertisment cald, uman, senin.
Cînd a intrat în vigoare tratatul care crea Spaţiul Schengen, a lipsit din peisaj o ţară importantă: Italia, membră fondatoare a Comunităţilor Europene. Motivele au fost pur tehnice: infrastructura necesară încă nu era gata. Aşa încît Italia a aderat la Spaţiul Schengen cu o întîrziere de cîteva luni, deşi ar fi trebuit să intre de la început. Tocmai un stat fondator să întîrzie, în timp ce membre mai noi ale UE au fost gata la timp?
Sînt oameni care s-au declarat într-o formă sau alta ca fiind de dreapta, dar care au şi fost etichetaţi ca atare de către „adversari“. Întîmplător sau nu, sînt şi personalităţi cu o mare notorietate în spaţiul public (Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Virgil Nemoianu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea, Lucian Boia, Alexandru George).
După moartea lui Adrian Păunescu, numeroase articole şi comentarii s-au referit la el ca la un intelectual (iar unii – publicişti, bloggeri sau forumişti – n-au ezitat să adauge la acest cuvînt adjective: „mare“, „imens“, „extraordinar“). În percepţia publică, această calitate a părut să primeze în faţa omului politic – fost senator şi candidat la preşedinţie. Acelaşi statut – de intelectual – îl avea şi înainte de 1989.
Ideea că intelectualii „trebuie să se implice mai mult“ este tot mai des prezentă în comentarii, pe forumuri, pe bloguri – în fine, în tot acest spaţiu democratic al datului cu părerea pe care interactivitatea, televiziunile, Internetul ni-l pun la dispoziţie şi care, adesea, „creează actualitatea“ în ciuda actualităţii înseşi. Mi se pare – în vremuri de criză – încă o expresie a dezamăgirii, dezorientării, frustrării unor grupuri sociale care tot aşteaptă să vadă „luminiţa de la capătul tune
Pe 25 octombrie am avut o întîlnire cu cititorii la Iaşi, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare. A durat mai bine de două ore şi aproape trei sferturi din timp l-am dedicat dialogului cu cei prezenţi în sală. (Fragmente filmate din această întîlnire au apărut şi vor mai apărea pe dilemaveche.ro, în secţiunea „Videoblog“). A fost foarte interesant, foarte plăcut şi, nu în ultimul rînd, foarte util să aflăm ce gîndesc cititorii noştri nu numai despre revistă, dar şi despre tot felul de subiect
Se tot adună veştile proaste. Cele cu adevărat proaste – nu mai ştiu eu ce întîmplare de noapte pe vreo şosea ori vreo declaraţie a nu ştiu cărui politician la televiziunile „de ştiri“. Se tot adună veştile care ar trebui să ne dea de gîndit şi să ne facă, în sfîrşit, să ne dăm seama cam pe unde se află societatea noastră. Diverse rapoarte internaţionale pe teme economice (despre competitivitate, despre încrederea investitorilor etc.) ne plasează, în clasamente, alături de ţări cu care nu
Fostul nostru coleg şi colaborator, dl Teodor Baconschi, a lansat săptămîna trecută Fundaţia Creştin-Democrată şi, în acelaşi timp, a anunţat crearea unei „platforme creştin-democrate“ în PDL. Majoritatea comentariilor au insistat pe lupta diverselor grupări din interiorul partidului, pe faptul că dl Baconschi vizează o funcţie importantă şi, eventual...
Pe de o parte, ne-am pierdut umorul şi seninătatea: luăm totul prea în serios, ne ciorovăim din orice, sîntem nevricoşi. Televiziunile care pretind că „ne distrează“ nu fac decît să ne întreţină proasta dispoziţie, temerile, anxietăţile, nevricalele: „trag“ cît pot de cîte o catastrofă publică (reală sau presupusă) ori de cîte un necaz privat. Comentatorii politici cei mai cunoscuţi de la tv şi de la ziare numai politici nu sînt: ocupaţiunea lor predilectă este să-şi dea cu părerea despre o vorb
Într-o perioadă de criză financiară cînd, pe tot globul, lumea e atentă la ce se întîmplă cu banii, Parlamentul României a decis să-i dea, fără să se gîndească de unde. Creşterea salariilor în învăţămînt i-a făcut şi pe alţi bugetari să ceară majorări asemănătoare. Ministrul de Finanţe, care acum cîtva timp anunţa că „avem bani“, că vistieria ţării e plină datorită încasărilor mai mari la buget, vorbeşte acum despre „destabilizarea economiei“ şi declară că însăşi siguranţa naţională poate fi pus
La Ateneu, chiar se simţea că e un eveniment marcant. Sala a fost arhiplină, în public se aflau intelectuali din toate generaţiile, studenţi, manageri de la mari companii, ambasadori – în fine, „elite“. Cu siguranţă, curiozitatea era stîrnită de faptul că nu era vorba de un laureat Nobel „oarecare“, ci de o scriitoare plecată din România. Iar „formatul“ anunţa ceva interesant: un dialog între Herta Müller şi Gabriel Liiceanu.
Comunicatul de presă de la Humanitas anunţa că au fost „două zile-record cu Herta Müller“, cu zeci de apariţii în presă şi sute de oameni la evenimente. Aşa este.
Cîteva dintre strigăturile de la recentele manifestaţii au demonstrat, fără nici o îndoială, că ne scăldăm în mitocănie publică (ba unii se mai şi simt mîndri s-o afişeze): „Unul mic şi unul chior şi-au bătut joc de popor“; „Boc, Boc şi ai lui să se ducă dracului“. Mai întîi, aceste vorbe au fost strigate la megafon de vreun „lider“, apoi repetate în cor de cei prezenţi. Iar poliţiştii au strigat în faţa Palatului Cotroceni „ieşi afară, javră ordinară“.
După două decenii de presă liberă, de alegeri democratice şi de dezbateri deschise, spaţiul nostru public e în continuare risipit şi isteric. Practic, nu se poate vorbi la obiect despre probleme serioase, ci doar se poate da cu părerea despre vreo declaraţie sau alta a nu ştiu cărui politician. În frunte cu Traian Băsescu, desigur. Talk-show-urile şi comentariile din ziare sînt pline de vorbe despre vorbe: se risipesc enorme energii pentru a bate apa-n piuă despre ce spun politicienii, nu
Poate că n-ar merita atîta atenţie şi ar trebui trecută pur şi simplu la categoria „trăsnăi de tranziţie“: propunerea deputatului Silviu Prigoană de a acorda Consiliului Naţional al Audiovizualului anumite competenţe în materie de presă scrisă şi online, asta este – o trăsnaie făcută după ureche de un nepriceput.
Plecasem cu maşina de la redacţie. Sediul nostru de atunci era în Aleea Alexandru nr. 38, pentru că Dilema era editată de Fundaţia Culturală Română, predecesoarea Institutului Cultural Român de astăzi. Radioul din maşină era pe un post FM cu muzică.
De multă vreme, diverşi politicieni şi activişti civici se străduiesc să pună problema romilor pe agenda europeană, pornind de la ideea că statutul acestei etnii trebuie tratat la nivelul Uniunii într-un mod coerent şi articulat. Cu alte cuvinte, problema nu e a fiecărei ţări şi nu poate fi rezolvată diferit de la o ţară la alta, dat fiind că acest „popor fără ţară“ este prezent într-un număr mare de state. Şi, mai ales, se poate deplasa liber pe tot teritoriul UE, conform Tratatelor.
Goana disperată a Guvernului după taxe şi impozite (culminînd cu brambureala privind taxarea drepturilor de autor) mi-a amintit de un episod mai vechi, de cînd predam limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza“ din Roma. Eram, carevasăzică, angajat de universitatea romană şi plătit, practic, de Statul italian. Aşa încît – ca toţi ceilalţi salariaţi – am contribuit la intrarea Italiei în zona euro. Să mă explic.
În ianuarie 1993, cînd a apărut primul număr al revistei Dilema, exista doar TVR (mă rog, şi SOTI, vreun ceas sau două, noaptea tîrziu; apoi a apărut şi Tele 7abc), n-aveam Internet (şi nici computere în redacţie, doar o maşină de scris), iar cititorii ne trimiteau scrisori în plic, prin poştă.
Mai întîi, a fost rubrica „aduse cu poşta“. Toate gazetele au o rubrică de genul „poşta redacţiei“ sau „scrisori de la cititori“. Noi i-am zis altfel. Şi am gîndit-o altfel: nu publicam scrisori în care oamenii îşi dădeau cu părerea despre revistă (mai ales dacă aveau o părere bună), ci publicam scrisori în care cititorii noştri îşi exprimau propriile dileme – fie comentînd articolele deja apărute, fie spunîndu-şi punctul de vedere în legătură cu „temele“ revistei.
