Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale – ca noi toţi. O chema Luminiţa. Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea în capătul tunelului, fără să-i spună altceva decît atît: cînd o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt al tunelului, o să fie bine pentru toţi.
Italia este una dintre ţările unde benzile desenate (fumetti) au tradiţie şi succes. Suplimentul Tuttolibri al cotidianului La Stampa prezintă cîteva noutăţi.
Imediat după 1990, nevorbiţi cum eram după atîtea decenii de comunism, am început să ne descărcăm iureşul de opinii în public. Unii mai bine, alţii mai rău. Dacă citiţi acum, de pildă, ziarele din perioada Pieţei Universităţii (aprilie-iunie 1990), veţi găsi acolo o desfăşurare de articole de opinie, înfierări reciproce, partizanate, un cumplit verbiaj – dar vă va fi foarte greu să reconstituiţi faptele. Nimeni nu-şi bătea capul să povestească, sec, ce s-a întîmplat, toată lumea trecea la dat cu
Un articol amplu despre rugăciunile românilor: pentru ce şi cum se mai roagă, ce-i mai „cer” lui Dumnezeu, ce spun preoţii, ce constată studiile. A apărut în Adevărul din 12 august şi e semnat de Ana Jităriţă. Dacă l-aţi ratat în ediţia tipărită, îl puteţi citi aici.
Restricţionarea accesului la Internet are loc aproape de noi, în Turcia. Autorităţile au interzis accesul la diverse site-uri (de pildă, la cel al ziarului spaniol El Mundo, pentru că acolo a apărut un videoclip considerat „ilegal” în Turcia) şi au blocat 44 de IP-uri folosite pentru a accesa Youtube şi Google.
Scriam, în numărul trecut, despre cum se străduieşte Guvernul să reducă „procentual“ personalul din instituţiile culturale. Îmi imaginam vreun burtă-verde de la consiliul local care îi recomandă directorului de filarmonică să mai reducă din numărul de viori, ori directorului de teatru să pună în scenă spectacole fără decoruri, ca să nu mai aibă nevoie de maşinişti.
Faptele sînt, cred, cunoscute: de ceva timp, o firmă de pază a pus lacăt pe sediul Editurii Curtea Veche şi împiedică accesul angajaţilor. Bunurile editurii au rămas înăuntru, activitatea e suspendată.
Să ne imaginăm că vreun burtă-verde de la Primărie sau de la Consiliul Judeţean se duce la directorul Filarmonicii din oraşul X şi îi spune: „Păi, la ce vă trebuie atîtea viori în orchestră? Se poate cînta şi cu mai puţine, că am văzut io pe Taraf TV unii care cîntau frumos decît cu o vioară“; sau: „Ăla de la tobele alea mari a bătut în ele de 3 ori în 20 de minute în piesa aia muzicală la care m-aţi obligat să asist; deci se poate şi fără, că n-o să observe nimeni“.
Parcă nu mai sîntem atît de obsedaţi de „imaginea ţării în presa străină“ cum eram acum cîţiva ani. În orice caz, oficialii români nu mai sar ca arşi la orice se scrie despre România şi nu mai văd peste tot „scenarii bine puse la punct“ prin cine ştie ce cabinete străine pentru a ne compromite biata ţărişoară. Nici în spaţiul public nu mai apar atîtea dezbateri pe tema „imaginea României în străinătate“ ca înainte.
Printre atîtea ştiri de mare importanţă pentru ţară (de exemplu, faptul că Geoană a devenit naş, iar Elena Udrea a participat la o nuntă – ca să nu mai vorbim de obişnuitele accidente de maşină, declaraţii ale lui Traian Băsescu şi altele asemenea), s-a strecurat pe la televiziuni şi în presa mainstream şi o scrisoare de protest semnată de o seamă de autori – scriitori, artişti plastici, actori, muzicieni, traducători. Semnatarii se pronunţă împotriva taxării suplimentare a drepturilor de autor
Mă tot gîndesc la o ştire văzută pe Antena 3. O elevă de la un liceu bucureştean, care nu luase bacalaureatul, spunea, cu aplomb: „s-au strîns cîte trei sute de mii de copil şi profesorii n-au avut măcar bunul simţ să ne asigure nota 5“. Nu ştiu dacă ce spunea fata e adevărat sau nu, dar merită un comentariu.
A apărut o nouă strategie de securitate naţională, în care scrie că una dintre „vulnerabilităţi“ este presa. Într-o listă lungă de potenţiale ameninţări şi pericole la adresa ţării şi cetăţenilor săi, cineva a strecurat şi presa. Să fi citit studii academice complicate despre manipularea prin presă şi altele asemenea?
Întîlnirile pe-nserat ale PD-L au devenit un fel de ritual, iar Snagovul tinde să se transforme într-un fel de loc de hagialîc al politichiei guvernamentale. Presa – biata de ea – stă cu ochii cît cepele pe praful lăsat în urmă de maşinile care trec în trombă spre locul unde, odinioară, Ceauşescu se întîlnea cu Yasser Arafat sau cu liderii ţărilor frăţeşti.
În toamna anului trecut, a fost publicată corespondenţa dintre scriitoarea Ludmila Uliţkaia şi Mihail Hodorkovski. Dilema veche – fiind membră în Eurozine, cea mai importantă reţea a revistelor culturale europene – a obţinut dreptul de a publica, în exclusivitate în România, acest schimb de scrisori. Îl puteţi citi în paginile următoare, împreună cu alte cîteva articole care „pun în context“ cazul lui Hodorkovski.
Catherine Belton, jurnalistă la Financial Times, relatează pe blogul său cum a decurs interogarea de către procurori a unui martor al apărării. Tatiana Lisova, fostă redactor-şef la cotidianul rus de afaceri Vedomosti, a fost citată ca martor la cererea avocaţilor lui Hodorkovski şi, notează Catherine Belton, a explicat răbdătoare că, în 2002, „se putea determina mărimea capitalului companiei Yukos pornind de la preţul unei acţiuni listate la bursă“ şi că „preţul acţiunii putea fluctua în funcţi
E criză, ni se taie salariile, ni se ridică maşinile de pe străzi, s-ar putea să cadă Guvernul, ne îndreptăm spre dictatura lui Traian Băsescu, se închid firmele, învăţămîntul e la pămînt, au apărut gropi noi în asfalt, Mondialul de fotbal se joacă fără România şi nici la tenis nu mai sîntem ce-am fost, s-au închis ziare şi reviste, mîncăm ouă de găini stresate, aşteptăm marele cutremur (şi între timp facem dezbateri la TV despre astea mici), societatea civilă moţăie, litoralul nostru e to
Premierul Emil Boc cîntă, de cînd s-a format guvernul, refrenul despre „salariile şi pensiile nesimţite“, dar, în loc să rezolve aberaţia (adică excepţia, adică privilegiul, adică existenţa unor pensii disproporţionate), a ajuns acum să taie şi din pensiile „simţite“.
Cînd am reuşit „să mă descurc singur“, mi-am făcut de cap: m-am apucat să conversez, după obiceiul locului, cu il giornalaio (vînzătorul de ziare), am cutreierat Roma în lung şi-n lat şi am umblat prin Italia „cealaltă“, aceea care nu apare în ghidurile turistice – de fapt, cea reală. N-am nimic de spus despre Domul din Milano, despre muzeele Vaticanului, despre Galleria Uffizi sau alte asemenea locuri celebre.
Mai toată presa care contează scrie, de cîteva săptămîni, despre „sfîrşitul monedei euro“. Oficialii europeni dau asigurări că au luat măsuri pentru susţinerea monedei europene şi pun la bătaie un fond de 750 de miliarde pentru acest scop. Dar comentatorii spun că deja s-au pierdut multe miliarde din cauza întîrzierii cu care s-a ajuns la un acord pentru salvarea Greciei.
Am găsit „ceva uşor, ca pentru sfîrşitul de săptămînă” pe blogul lui Marco Zatterin, comentator pentru probleme europene la cotidianul italian La Stampa: o „analiză” simpatică a fotografiei oficiale a noilor comisari europeni.
În fapt, ce se întîmplă acum nu e doar efectul crizei mondiale, ci şi al prostiilor făcute în ultimii ani. Nimeni nu îndrăzneşte să spună lucrurilor pe nume, ci – mai pe faţă sau mai subtil – toată lumea dă vina pe „sistem“. Nimeni nu-şi recunoaşte greşelile, deşi în ultimii cinci ani, PD-L, PSD, PNL şi UDMR au fost, pe termen mai lung sau mai scurt, la guvernare
Oamenii pot cumpăra în siguranţă produse din oricare stat UE. Cozile la punctele de trecere a frontierei sînt de domeniul trecutului. Studiile în străinătate sînt o experienţă uşor accesibilă“. Este evocat, desigur, şi Robert Schuman – unul dintre iniţiatorii proiectului european –, dar apare şi ideea că „istoria noastră comună“ nu este suficientă pentru a ne asigura viitorul. E nevoie de solidaritate.
Îmi vine să fac şi eu o notă informativă, precum dl Radu Cosaşu. Şi o fac. Precizez că în timpul plimbărilor prin Viena şi Salzburg nu am auzit claxoane de maşini, nu m-a împins nimeni pe stradă sau la intrarea în magazin, oamenii erau relaxaţi şi zîmbitori şi păreau să-şi vadă realmente de treabă
Am plecat cu maşina, pentru a nu ştiu cîta oară, spre Europa de Vest. Pe DN 1 spre Braşov şi apoi Sibiu (căci am auzit că pe Dealu Negru sînt gropi şi nici autostrada Bucureşti-Piteşti nu se simte prea bine...), apoi spre Arad. La Orăştie, am vrut neapărat să văd dacă panoul cu un citat (lemnos) din „Romano Prodi, Preşedintele Comisiei Europene“ se mai află la locul lui, în spaţiul verde din mijlocul intersecţiei.
De aproape 20 de ani guvernele şi miniştrii învăţămîntului ne-au tot spus că „se face reformă“, iar legislaţia în domeniul educaţiei s-a adoptat şi modificat de mai multe ori. N-am avut – totuşi – o reformă adevărată.
Prăbuşirea aeronavei în care se aflau preşedintele Poloniei şi aproape o sută de oficiali a generat, în mass-media de la noi, cîteva episoade de ipocrizie publică. N-au de-a face doar cu mass-media, cu profilul şi misiunea sa, ci şi cu democraţia.
Între atîtea bloguri care se ocupă de politică, divertisment etc., sau de nimicurile cotidiene ale bloggerilor înşişi, unul care se îngrijeşte de ortografie mi se pare necesar
Ani la rînd, după decembrie 1989, presa relua periodic avertismentul „Români, vi se pregăteşte ceva!“ Şi, sub acest titlu, anunţa tot felul de scenarii, comploturi, conspiraţii mai mari sau mai mici, puse la cale de noua Putere, de vechea Securitate, de Occident, de Rusia ş.a.m.d.
Ideea că ceva nu a fost în ordine în decembrie 1989 a avut o importanţă destul de mare, chiar dacă acum s-a resorbit, într-un fel, în multe altele. Însăşi discuţia pe cuvinte – a fost o revoluţie, n-a fost o revoluţie – e stupidă, chiar dacă, desigur, cuvintele trebuie definite pentru a le putea folosi. La fel: ce s-a întîmplat cu teroriştii, cine au fost?
Şeful FMI, Dominique Strauss-Khan, a declarat la Bucureşti că Europa ar putea cădea în „liga secundă“ a puterilor economice peste zece sau douăzeci de ani, dacă nu se trezeşte la timp, pierzînd competiţia cu SUA şi Asia.
Lumea occidentală e „construită“, de vreo sută de ani încoace, în funcţie de automobil. Marile oraşe şi legăturile dintre ele sînt concepute şi organizate pentru mersul cu maşina. Spun banalităţi, desigur, dar n-am găsit altă introducere pentru a ajunge la o altă mare banalitate (aproape un aforism, aş putea pentru ca să zic…): automobilul nu doar merge, el mai şi stă. Aici e-aici, căci inevitabil apare întrebarea filozofică: unde?
Dacă îl punem pe prietenul Google să caute „Băsescu academician“, găseşte 665.000 de „intrări“. Dacă îl punem să caute „Academia Oamenilor de Ştiinţă din România“, găseşte doar 207.000 (dar multe dintre ele sînt legate tot de numele preşedintelui).
Ceva nu merge! Dacă o campanie făcută de profesionişti nu şi-a atins scopul, înseamnă că „e ceva putred“… Este vorba despre campania „Europa Liberă aici!“, care ar fi trebuit să adune cei 200.000 de euro necesari aducerii în ţară a arhivei postului de radio. A început pe 1 decembrie, cu tot tacîmul – spoturi audio şi video, Internet, Facebook, Twitter, susţinători de mare notorietate (de la Neagu Djuvara şi Stelian Tănase la Robert Turcescu şi Cristian Tabără) etc. Era nevoie de 100.000 de român
S-au dus vremurile în care se scanda cu convingere, în diverse ţări şi în diverse limbi, „noi sîntem poporul!“, iar asta exprima sintetic ideea că poporul ştie „cine este şi ce vrea“. Acum, tot mai mulţi politicieni au impresia că ştiu mai bine „cine e poporul“ şi îi livrează, în pilule uşor de înghiţit, ceea ce ar trebui să vrea: răspunsuri şi soluţii facile la întrebări pe care cetăţenii de rînd uneori şi le pun, alteori le primesc de-a gata. „Poporul“ a ajuns să fie invocat şi convocat adesea
Unul dintre clişeele scoase din mînecă de cîte ori vine vorba despre Bucureşti este „capitală europeană“. Autorităţile îl folosesc atunci cînd vor să-şi motiveze vreun proiect sau să se laude cu vreo (posibilă) realizare: autostrada suspendată care i-a trecut prin cap primarului general, metroul către aeroport, blocurile noi din metal şi sticlă etc.
Deputată din partea PNL, Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere. Probabil (şi) de aceea a prezentat săptămîna trecută, în Parlament, un document referitor la programa şcolară pentru învăţămîntul primar, în care acordă un spaţiu important limbii şi literaturii române.
Invitat la „Divanul Dilemei vechi“, fostul comisar european Leonard Orban spunea că statutul limbii române s-a schimbat în ultimii ani, mai ales după aderarea la UE: a devenit interesantă pentru mai multă lume. Cum se văd lucrurile, din punctul dvs. de vedere?
Cu vrăjitoarele la poartă şi cu acelaşi Ion Iliescu pe post de brand, congresul PSD s-a concentrat exclusiv asupra oamenilor: singura „dilemă“ a fost cine va fi noul preşedinte al partidului. Nu programul, nu ideile, nu soluţiile pentru a repune social-democraţia românească pe şine, ci omul. A cîştigat Victor Ponta, care părea iniţial un outsider, „înghesuit“ între anunţatele candidaturi ale greilor Năstase şi Mitrea. În orice caz, nu i se dădea prea mare atenţie. (Singurul care a făcut-o a fost
Cu vrăjitoarele la poartă şi cu acelaşi Ion Iliescu pe post de brand, congresul PSD s-a concentrat exclusiv asupra oamenilor: singura „dilemă“ a fost cine va fi noul preşedinte al partidului. Nu programul, nu ideile, nu soluţiile pentru a repune social-democraţia românească pe şine, ci omul. A cîştigat Victor Ponta, care părea iniţial un outsider, „înghesuit“ între anunţatele candidaturi ale greilor Năstase şi Mitrea. În orice caz, nu i se dădea prea mare atenţie. (Singurul care a făcut-o a fost
Duminica trecută, Palatul Parlamentului şi-a deschis porţile pentru vizitatori. S-a făcut coadă: cică 26.000 de oameni au vrut să vadă unde lucrează aleşii poporului, aşa încît programul s-a prelungit cu o oră, „să ajungă la toată lumea“.
Partidele şi guvernele noastre practică, de multă vreme, un truc administrativ atunci cînd vor să scape de o instituţie pe care nu au curajul să o desfiinţeze pur şi simplu: o „reorganizează“ – adică îi schimbă numele şi organigrama sau o comasează cu altă instituţie mai mult sau mai puţin asemănătoare.
În universităţile italiene, lectorii de limbi străine fac cursuri şi seminarii, dau examene, le oferă studenţilor consultaţii. Adică acelaşi tip de activităţi ca orice cadru didactic. Dar meseria de lector de limbi străine nu are, conform legislaţiei italiene, statut didactic.
Comentatori şi comentarii
Avertisment. Urmează un articol cam fără dileme, cu scene explicite de dezamăgire şi cu un limbaj emoţional voit necontrolat.
De cînd – slavă Domnului! – există Internet, una dintre plăcerile mele este să citesc ziare şi reviste străine. (Precizez pentru cei născuţi şi crescuţi cu Internetul în casă: se putea şi înainte, în varianta tipărită, dar costa mult şi – pînă în 1990 – era complicat pentru că presa străină nu prea ajungea pe meleagurile mioritice). Iar d
Gata. Sîntem pe cale de a lămuri pe deplin chestiunea democraţiei, a alegerilor libere (mai ţineţi minte că în decembrie 1989 lumea voia, între altele, „alegeri libere“?) şi a leadership-ului (ca să folosesc un cuvînt la care, în decembrie 1989, nu cred că se gîndea cineva). Totul depinde de „flacăra violetă“. Mă rog, şi de alte cîteva farafastîcuri...
Un (fel de) ştire la o televiziune prezenta cam aşa subiectul „taxei pe fast food“, despre care se vorbeşte de cîteva zile: reporterul se plimba printr-un supermarket, lua din raft un produs (hamburger, hot dog etc.) şi întreba dacă e sănătos; urma un cadru cu dl dr. Adrian Streinu-Cercel spunînd „nu prea“, „mai puţin“, „nu“. Şi tot aşa pentru mai multe produse susceptibile de a fi taxate, conform iniţiativei Ministerului Sănătăţii.Ştiu, sînt la modă ştirile „jucate“, „dramatizate“, rostite cu i
Ce vremuri! Ce programe! Ce rîs sănătos! Moţăiam în fotoliu, dar ştiam că pe la trei şi ceva urmează un monolog al lui Horaţiu Mălăele, şi nu se putea, mă-nţelegi, să-l ratez, aşa că dormitam două ceasuri pe fond de „muzică de pahar“ pentru a prinde cinci minute cu Mălăele.
De obicei, mesajele de felicitare între şefii de stat cu ocazia alegerii sau realegerii în funcţie sînt lemnoase. Convenţionale. De protocol. Rareori „scapă“ cîte ceva cu miez în astfel de mesaje. Mi s-a părut – iar dacă „suprainterpretez“ cumva, sînt dispus să-mi pun cuvenita cenuşă în cap – că în mesajul trimis de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, preşedintelui reales al României, Traian Băsescu, observ „ceva“. După o introducere cu firitiseli de circumstanţă, dl Barro
În România, ne întîlniserăm de cîteva ori în împrejurări mai degrabă formale. Ne-am cunoscut abia la Roma, oraşul în care îşi făcuse studiile, la Universitatea „La Sapienza”. Eram lector de limba şi literatura română chiar în departamentul unde fusese, la începutul anilor ’70, studentul unor mari profesori de filologie romanică, iar directorul departamentului ajunsese fostul său coleg de facultate şi prieten, Roberto Antonelli. Marian Papahagi a venit de mai multe ori la Roma, invitat de titular
