„E mai greu să termini liceul decît facultatea”

– interviu cu Adriana SĂFTOIU –

Deputată din partea PNL, Adriana Săftoiu este absolventă a Facultăţii de Litere. Probabil (şi) de aceea a prezentat săptămîna trecută, în Parlament, un document referitor la programa şcolară pentru învăţămîntul primar, în care acordă un spaţiu important limbii şi literaturii române. Studiul acestei discipline se bazează pe prea multe noţiuni teoretice de gramatică şi pe unele texte literare neadecvate vîrstei – crede Adriana Săftoiu. Aşa încît încheie documentul cu cîteva propuneri: „Programa pentru limba şi literatura de specialitate (învăţămîntul primar) ar trebui să fie concepută pentru a oferi fiecărui elev o listă de referinţe corespunzătoare vîrstei sale, extrase din patrimoniul şi literatura pentru copii, de ieri şi de azi, fiind primul pas pentru formarea unei culturi literare. Selecţia lecturilor trebuie să ţină cont de timpul şi preocupările copiilor astfel încît să fie dezvoltată bucuria lecturii, iar limba şi literatura să nu fie percepute ca o materie unde se învaţă pe de rost. Se impune ca textele literare să nu mai reprezinte doar autori clasici. Învăţămîntul primar trebuie să dezvolte personalitatea elevului, lectura fiind un instrument eficient pentru a dezvolta aptitudinile de comunicare“.

De ce aţi avut această iniţiativă în Parlament?

Rezolvarea problemelor din educaţie nu ţine doar de Guvern, cu atît mai puţin de un partid. Drept urmare, consider că revine clasei politice în ansamblu responsabilitatea nereformării şi acestui domeniu. Nu exclud societatea civilă, dar prefer să mă uit în ograda mea şi apoi să transfer o parte din vină şi celorlalţi. Se vorbeşte de foarte mult timp de nevoia reformei în educaţie, ne lamentăm continuu constatînd că generaţiile de elevi, dar şi de profesori au rezultate slabe, mediocre, că şcoala nu e o instituţie a formării şi educării elevului, ci mai degrabă un loc de inhibare şi uniformizare. Ultima reformă curriculară a avut loc în 1997, iar ultimele licitaţii de manuale au avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă. Învăţămîntul, aşa cum se prezintă acum – un învăţămînt mai curînd inhibitor, de sancţionare, un învăţămînt negativ, care nu se află în concordanţă cu evoluţia societăţilor şi a mentalităţilor, în care elevul este pus mai degrabă să reproducă informaţie, şi nu să înveţe să o folosească – nu poate crea o generaţie care să ajute România să depăşească declinul social, politic, moral şi economic în care băltim.

Acordaţi un spaţiu important în document manualelor de limba şi literatura română. Care sînt principalele „reproşuri“ faţă de felul în care se predă limba română în şcoală?

În programa şcolară pentru clasa a III-a, de exemplu, unde sînt definite obiectivele pentru această disciplină, scrie că scopul studierii limbii şi al literaturii române este acela de a forma progresiv un tînăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimîndu-şi gînduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viaţa de zi cu zi. Nu sună rău. Ce se întîmplă însă în practică? Instrumentul de lucru al elevului este manualul, iar textele selectate pentru a-l ajuta să atingă obiectivele trasate de minister sînt glorificări ale trecutului, povestiri care nu mai au nici o legătură cu timpul şi preocupările copilului. Mă întreb cum îl ajută Ocaua lui Cuza sau Condeiele lui Vodă să îşi dezvolte capacităţile pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi. Manualele sînt o reproducere a textelor studiate şi acum 30 de ani. Clasicii trebuie incluşi în manualele de literatură, dar ţinînd cont de vîrsta copilului şi de capacitatea lui de a relaţiona cu aceste texte. Mă bucur că manualele nu încep studiul limbii române cu Letopiseţul Ţării Moldovei! Prima întîlnire cu textul literar se face în şcoala primară şi nu e o întîlnire plăcută: în loc să le dezvoltăm copiilor plăcerea pentru literatură, îi îndepărtăm. Noţiunile de gramatică sînt îndesate prea devreme în curricula de şcoală primară. În loc ca învăţătorul să aibă timp să fixeze corect şi definitiv, aş spune, noţiunile de punctuaţie şi ortografie, trebuie să predea, la clasele a III-a şi a IV-a, atributul şi complementul, într-un moment cînd elevul încă se mai luptă să priceapă cînd se scrie cu doi „i“ sau care e diferenţa între „v-a“ şi „va“. Dacă mergem mai departe, la gimnaziu, vom constata că programa de gramatică este prost proporţionată. Gramatica este esenţială pentru a folosi corect limba română, dar dacă nu este predată cît, cum şi cînd trebuie, vom continua să asistăm la „vanghelizarea“ limbii române şi la tot mai multe „succesuri“.

Între şcoală şi televizor

Credeţi că modul în care se învaţă limba şi literatura în şcoală creează competenţele necesare înţelegerii adecvate a unui text (indiferent ce fel de text), comunicării eficiente în scris şi oral?

Sîntem încă în stadiul în care învăţămîntul pune accent pe reproducerea informaţiilor, a comentariilor „de-a gata“. Nu e un învăţămînt euristic, care să ajute copilul să descopere lucruri noi, să îl pună în situaţia disputei, a argumentării propriilor opinii. Creativitatea e mai degrabă inhibată, textele oferite ca studiu la o vîrstă nepotrivită şi care nu au legătură cu preocupările lor nu îi determină să descopere plăcerea textului. Pentru cei mai mulţi, literatura e ceva arid şi plictisitor. Învăţămîntul nu încurajează personalitatea copilului, ci îl sancţionează pentru că nu respectă litera manualului sau punctul de vedere al profesorului. L-am întrebat pe un elev de şcoală primară de ce nu-i place una dintre poeziile despre ţară pe care le învaţă în clasă. Mi-a spus că nu îi spune nimic nou, că poetul foloseşte comparaţii „patetice“, că el ştie că ţara are munţi, lacuri, grîne bogate şi că cerul e albastru. L-am întrebat cum ar fi trebuit să fie poezia aşa încît să-i placă. Mi-a răspuns că trebuia să îi spună ceva nou, de exemplu ce poate realiza ţara lui, şi să folosească expresii noi. Întrebîndu-l dacă toate aceste păreri le-a exprimat la clasă, a rîs şi mi-a spus că la şcoală spune ceea ce îl învaţă „doamna“, nu ce crede el. Aici intervine o altă componentă: calitatea dascălilor. Din păcate, din ce în ce mai des şcoala e un loc de tranziţie pentru tinerii profesori în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. A fi profesor ar trebui să fie mai mult decît o meserie, ar trebui să fie o credinţă. Selecţia cadrelor, evaluarea lor reprezintă o altă zonă care ar trebui să fie drastic reformată.

Dar felul în care oamenii utilizează limba română e, dincolo de ce se face în şcoală, influenţat de „cum se vorbeşte în public“ – la televizor, în Parlament etc. Cum stăm la acest capitol? Pentru că impactul televiziunii e mai puternic decît al şcolii...

În mod categoric impactul e mai puternic sau, cel puţin în acest moment, are o pondere mult mai mare în formarea copilului. Televizorul are mai multă „autoritate“ decît şcoala sau cartea. Trăim în epoca videocraţiei. Ratingul e cel care contează şi, de cele mai multe ori, el nu înseamnă şi calitate. Selecţia celor care se prezintă la televizor nu se face în funcţie de gradul de cultură, educaţie, competenţă într-un domeniu. Nu de puţine ori aud cîte un realizator TV mirîndu-se de calitatea îndoielnică a unui politician sau „monden“, pentru ca la puţin timp să-l văd pe cel incriminat în platou, invitat să-şi dea cu părerea despre cosmos, pietre, pensii, absolut orice. România se confruntă cu o criză a valorilor şi sîntem în faţa promovării unor pseudovalori. Modelele pe care le alegem spun foarte mult despre năzuinţele unei naţiuni; şi năzuinţele noastre nu arată prea bine dacă privim ce modele promovăm.

Ce fel de învăţămînt?

Ce transformări ori fenomene din limba română „de tranziţie“ vă deranjează cel mai mult?

Abuzul de cuvinte anglo-saxone. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să constat cu cîtă savoare tinerii şi chiar maturii (includ aici generaţia de 35-40 de ani) combină româna cu expresii americăneşti, folosindu-le chiar şi acolo unde există corespondent în limba română. Probabil li se pare „cool“, dar mie mi se pare grotesc. Nu neologismele mă deranjează, ci barbarismele care siluiesc limba română. Apoi, prescurtările enervante folosite pentru comunicarea pe messenger sau sms. Uneori, pentru a descifra un mesaj de la telefon îmi ia mai mult timp decît să traduc un text din latină. Şi totul e motivat de viteza cu care trăim. Despre dicţie, despre cum pronunţăm cuvintele, aş putea să vă dau o mulţime de exemple. O conversaţie cu un tînăr devine un test greu de trecut. Cuvintele se opresc la jumătatea silabei şi ai senzaţia că ai de-a face cu un aspirator de silabe, lăsînd în suspensie propoziţii întregi. Aş introduce în şcoli, ca materie opţională, orele de dicţie.

Documentul dvs. a fost acceptat în Comisia pentru Învăţămînt şi vor urma dezbateri în Parlament. Ce efecte pot avea, concret, aceste dezbateri?

Sper că nu se va opri totul la o dezbatere şi o „condamnare“ a sistemului educaţional. Ceea ce spun eu, o ştiu la fel de bine elevii şi părinţii. Diagnosticul e cunoscut, există şi terapie, dar ceea ce nu a existat pînă acum a fost voinţa politică de a reforma în profunzime acest segment. În România e mult mai dificil să iei BAC-ul, să termini liceul sau gimnaziul, decît să termini o facultate. Eu singură nu voi reuşi mare lucru. E nevoie de toţi cei care sînt preocupaţi mai degrabă de următoarele generaţii decît de următoarele alegeri, e nevoie de vocile din societatea civilă pentru a provoca şi a finaliza reforma sistemului educaţional. Ar fi bine ca, începînd cu anul şcolar 2011-2012, elevii să aibă parte de o cu totul altă curriculă. E nevoie de un studiu serios care să stea la baza elaborării programului şcolar, şi nu de un guvern care îşi pune în practică propriile fobii sau obsesii. Viitoarea curriculă trebuie să ne explice ce fel de învăţămînt ne propune – unul modern? unul tradiţionalist? – şi unde vrea să ducă absolventul de şcoală? La noi, clasa politică reacţionează – sau mai bine zis încă mai reacţionează – la presiunea publică. Ar fi bine să folosim această „slăbiciune“ şi să nu ne oprim doar la a constata fenomenul. Nu aş vrea ca acest demers să se înscrie în tipul „condamnarea comunismului“, care practic a impresionat la nivel discursiv, fără nici un efect la nivelul societăţii.