O limbă mai vie

Invitat la „Divanul Dilemei vechi“, fostul comisar european Leonard Orban spunea că statutul limbii române s-a schimbat în ultimii ani, mai ales după aderarea la UE: a devenit interesantă pentru mai multă lume. Cum se văd lucrurile, din punctul dvs. de vedere?

Evoluţia statutului limbii române este o consecinţă firească a aderării la UE. Dar interesul faţă de această limbă exista şi înainte în spaţiul european, cuplat cu frustrarea provocată de faptul că existau prea puţine date despre ea – insuficiente traduceri din autori români şi aproape inexistente manuale de română pentru studenţi străini. Am locuit multă vreme în Germania şi am predat într-o şcoală din München. Elevii mei erau foarte interesaţi să ştie mai mult despre ţara mea şi limba care se vorbeşte acolo, şi spuneau că în bibliotecile lor au cărţi despre mai toate ţările, mai puţin România... Aşadar interesul exista. Cel puţin în Germania şi Marea Britanie, ţări pe care le-am cunoscut mai îndeaproape.

Programul TPS (Translation and Publication Support) al Institutului Cultural Român funcţionează tot mai bine. Cum apreciaţi interesul tot mai mare pentru traducerea de cărţi româneşti, mai ales ale unor autori contemporani?

Mi se pare îmbucurător şi în acelaşi timp justificat. Şi din nou aş spune că este o consecinţă firească: odată făcut un prim pas – o primă traducere – este normal să i se adauge următorii paşi, următoarele traduceri, în virtutea unei dinamici inevitabile. Iar traducerea autorilor contemporani este o confirmare a teoriei lovinesciene a sincronismului, dusă un pas mai departe...

Tot Institutul Cultural Român acordă şi burse pentru traducători din literatura română. Cum se completează cele două programe?

Bursierii ICR, înarmaţi cu date despre programele de finanţare ale Institutului, au devenit adevăraţi agenţi literari care pledează, împreună cu editurile din ţările lor, pentru publicarea autorilor români din care au tradus eşantioane, prezentîndu-le în acelaşi timp şi programele respective. Aşa se face că din cele peste 150 de traduceri publicate prin programele ICR (TPS, 20 de autori, Publishing Romania) aproximativ 30 sînt făcute de foştii bursieri – şi cam tot atîtea sînt în curs de traducere sau de publicare.

Din experienţa dvs. la cursurile pentru traducători, care sînt problemele cele mai dificile pe care le pune limba română unui străin? Şi ce le place mai mult cursanţilor dvs.?

Principala problemă pare reprezentată de variaţiile de registru şi evaluarea tonului, în vederea găsirii celui mai apropiat echivalent natural în limbile lor. O altă problemă o constituie jargonul şi variaţiile dialectale, care au o pondere considerabilă în literatura practicată azi la noi. De aceea cursanţii se bucură enorm că au ocazia să cunoască vorbitori autentici în situaţii autentice şi mai ales autori... autentici.

Care vi se par cele mai importante schimbări în limba română vorbită în ultimii 20 de ani?

Cea mai importantă schimbare mi se pare destinderea. Limba română a devenit mai relaxată şi simultan mai dinamică, ceea ce o face mai vie. Nu neg existenţa unor vorbitori lipsiţi de har, dar pînă şi ei au farmecul lor în contextul dinamicii generale a limbii. Pronunţia nu cred că s-a schimbat considerabil, dar observ o tendinţă de asumare a accentelor locale, ceea ce mă bucură. Această varietate îmbucurătoare este sporită de amestecul registrelor – încă un semn al destinderii despre care vorbeam. Anglicismele, pe de altă parte, nu semnalează neapărat o schimbare, ci o continuare a tendinţei limbii române de a se adăpa din surse adiacente. Cred că în toate secolele limba română a ciugulit cîte ceva din ograda vecinului, iar în secolul nostru global vecinul este limba engleză...

De multă vreme se spune că avem handicapul unei limbi „mici“, ceea ce înseamnă că şi literatura e, inevitabil, mai puţin cunoscută în lume. Mai e valabil astăzi acest punct de vedere?

Pentru un traducător nu există limbi mari şi limbi mici. Există doar limba-sursă şi limba-ţintă. Iar dacă ne gîndim la mecanismele care fac fiecare limbă în parte să ticăie, fiecare limbă este un fenomen cosmic. Aş zice că limbi mici nici nu există. Numărul vorbitorilor nu este în nici un caz un criteriu. Nici întinderea spaţiului în care se vorbeşte o limbă. Forţa de penetrare este altceva, dar nu ţine neapărat de cît de „mare“ este limba, ci de considerente de ordin extralingvistic. În concluzie, toate limbile sînt mari.