La Roma
În România, ne întîlniserăm de cîteva ori în împrejurări mai degrabă formale. Ne-am cunoscut abia la Roma, oraşul în care îşi făcuse studiile, la Universitatea „La Sapienza”. Eram lector de limba şi literatura română chiar în departamentul unde fusese, la începutul anilor ’70, studentul unor mari profesori de filologie romanică, iar directorul departamentului ajunsese fostul său coleg de facultate şi prieten, Roberto Antonelli. Marian Papahagi a venit de mai multe ori la Roma, invitat de titulara catedrei de română de acolo, Luisa Valmarin, sau la colocviile internaţionale organizate de Facultatea de Litere. La unul dintre acestea, trenul cu care venea de la Cluj a întîrziat. L-am aşteptat la gară şi, ajunşi la facultate, am intrat încetişor în sala unde colocviul începuse: tocmai vorbea un hispanist de la Universitatea din Ciudad de Mexico. L-am văzut atunci pe profesorul Antonelli (un om simpatic şi plin de viaţă, mereu agitat şi mereu vorbind tare) ridicîndu-se de la prezidiu şi strigînd în gura mare, spre mirarea bietului hispanist mexican, care nu pricepea de ce e întrerupt atît de brutal: „Dragi colegi, vă anunţ că a venit Marian Papahagi! Vom asista iarăşi la o excelentă – dar umilitoare pentru noi – lecţie de limba şi literatura italiană! Benvenuto, Marian!”. Sala a izbucnit în aplauze, iar profesorul mexican şi-a reluat cu greu prelegerea. În lumea filologiei romanice de la „Sapienza”, aşa era privit Marian Papahagi: drept cel mai bun...
Dar amintirile mele romane cu el sînt legate mai ales de zilele în care am cutreierat amîndoi oraşul. Greu îmi pot imagina un noroc şi o plăcere mai mare decît să iei la pas Cetatea Eternă alături de Marian Papahagi. Mi-a arătat Roma „lui” şi m-a descusut în legătură cu Roma „mea”, pe care era curios s-o afle. Ne-am descoperit amîndoi admiratori ai bisericii San Clemente – o mică biserică reneascentistă, construită pe temelia unei foste biserici romanice, sub care se află urmele unui templu din secolul II. Într-una din aceste preumblări, cînd era cu noi şi un coleg comun (rafinat şi preţios, tipul „turistului cultural” care nu vrea să rateze nici un obiectiv), l-am auzit spunîndu-i acestuia, care se extazia în faţa unei biserici baroce: „fii serios, e o banalitate, e plină Roma de aşa ceva, îţi pierzi vremea cu prostii, hai să-ţi arătăm San Clemente”. „Vai, Marian – s-a indignat colegul – cum poţi spune aşa ceva? Eşti aproape vulgar...”. „Nu sînt, bătrîne, doar cunosc Roma...”. Era acasă la Roma. Cînd cumpăra un ziar făcea o scurtă conversaţie cu il giornalaio (căci aşa-i obiceiul locului), cînd mergea pe stradă părea la fel de firesc ca aerul pe care-l respira, cu florarii negocia preţul şi dădea indicaţii despre cum trebuie alcătuit buchetul. „E de prost gust! Eu nu pot oferi aşa ceva unei doamne!”– s-a indignat acelaşi coleg preţios cînd mergeam toţi trei într-o vizită şi cumpăram flori pentru gazdă; „bine, i-l ofer eu şi tu îi pupi mîna, e bine aşa? Reţine însă că aici sîntem la Roma, oamenii ştiu să se bucure de viaţă şi de flori! Nu e ca la Paris unde se oferă un trandafir pirpiriu şi-atît...” Ultima dată l-am întîlnit tot la Roma. Era director la Accademia di Romania – o instituţie pe care a pus-o pe picioare într-un an şi a adus-o în rîndul lumii, adică alături de celelalte Academii străine din Roma, după decenii în care splendida clădire construită de Petre Antonescu în Villa Borghese fusese mai ales spaţiu de locuit pentru personalul ambasadei. Îşi ţinea însă în continuare cursurile la Cluj, mai era şi profesor invitat la Copenhaga. „Nu faci prea multe?” – l-am întrebat. Mi-a zîmbit: „Ba da, bătrîne, dar îmi place”. Era 21 decembrie şi am înregistrat cu el un interviu. Ultimul.
