Etică pe muchie de cuțit

Progresul etic produce o formă benefică de dogmatism. O societate normală, sănătoasă nu dezbate acceptabilitatea violului și a torturii, deoarece populația acceptă „dogmatic” că aceste fapte sînt inadmisibile. În același fel, o societate ai cărei conducători vorbesc despre „viol legitim” – așa cum a făcut odată un fost congresmen republican în SUA – sau despre tortură tolerabilă dă semne clare de degradare morală, și fapte pînă de curînd inimaginabile pot deveni rapid cu putință.

Să luăm Rusia de astăzi. Într-o înregistrare video care a început să circule pe Internet luna trecută, un fost mercenar al grupului Wagner, organizație aflată în strînsă legătură cu Kremlinul, e acuzat că a schimbat taberele pentru a lupta „împotriva rușilor”, după care un agresor neidentificat îi zdrobește mercenarului capul cu un baros. Rugat să comenteze înregistrarea – postată sub titlul „Ciocanul răzbunării” –, Evgheni Prigojin, întemeietorul grupului Wagner și un aliat apropiat al lui Putin, a răspuns că „Un cîine moare ca un cîine”. După cum multă lume a observat, Rusia se comportă în prezent exact ca Statul Islamic.

Sau să ne uităm la Iran, aliatul tot mai apropiat al Rusiei, unde se spune că fete tinere care au fost arestate în urma protestelor împotriva regimului sînt date în căsătorie gardienilor din pușcării și apoi violate, cu motivația că o minoră nu poate fi executată, conform legii, dacă este virgină.

Sau gîndiți-vă la Israel, care se declară cu mîndrie o democrație liberală, chiar dacă a ajuns să semene în tot mai mare măsură cu alte țări fundamentalist-religioase din vecinătatea sa. Cea mai recentă dovadă a acestei tendințe e vestea că Itamar Ben-Gvir va face parte din noul guvern al lui Beniamin Netanyahu. Se știe că, înainte să intre în politică, Ben-Gvir avea expus în casă un portret al teroristului americano-israelian Baruch Goldstein, care a masacrat în Hebron 29 de credincioși musulmani palestinieni și a rănit alți 125, în 1994.

Netanyahu, cel mai longeviv prim-ministru israelian, pînă la înlăturarea sa din funcție în iunie 2021, e pe deplin implicat în această degradare morală. În 2019, Times of Israel scria că „Netanyahu a făcut un apel pentru combaterea antisemitismului musulman și de extremă stînga din Europa, la doar cîteva ore după ce Guvernul israelian a publicat un raport care arăta că extrema dreapta reprezintă o amenințare mai mare pentru evreii de pe continent”. De ce ignoră Netanyahu antisemitismul de extremă dreapta? Fiindcă se bazează pe acesta. Poate că noua dreaptă occidentală e antisemită la ea acasă, dar ea susține fervent Israelul, în care vede un ultim bastion în calea invaziei musulmane.

Din nefericire, toate acestea reprezintă doar o latură a poveștii. Degradarea morală e tot mai vizibilă și la stînga „woke”,care a devenit tot mai autoritară și mai intolerantă, pledînd pentru toleranța față de toate formele de identitate sexuală și etnică – mai puțin una. Sociologul Duane Rousselle a caracterizat noua „cancel culture” ca pe o formă de „rasism în vremea celor mulți, lipsiți de Unu”. În vreme ce rasismul tradițional demonizează intrusul care reprezintă o amenințare pentru unitatea lui „Unu” (ca „grup propriu” dominant), stînga woke își propune să înfiereze pe oricine nu a abandonat întru totul vechile categorii sexuale, etnice și de gen ale lui Unu. Toate orientările sexuale și identitățile de gen sînt acum acceptabile, cîtă vreme nu ești un bărbat alb a cărui identitate de gen corespunde sexului biologic din momentul nașterii [adică bărbat alb „cisgen” – n. trad.]. Membrilor acestei cohorte cisgen li se impune să se simtă vinovați pentru simplul fapt că sînt ceea ce sînt – pentru că se simt „bine în pielea lor” – în vreme ce alții (chiar și femeile cisgen) sînt încurajați să fie așa cum se simt.

Această „nouă ordine woke” e tot mai sesizabilă în episoade absurde din lumea reală. Luna trecută, Gender and Sexuality Resource Center al Gettysburg College din Pennsylvania a planificat sponsorizarea unui eveniment organizat de studenți, dedicat tuturor celor care „s-au săturat de bărbații cisgen albi”. Planul era ca participanții să își exprime „în scris sau prin pictură” frustrarea față de bărbații albi care „se simt bine în pielea lor”. Evenimentul a fost amînat în urma unor proteste și a unor acuzații de rasism.

E un paradox în faptul că fluiditatea non-binară woke coincide cu intoleranța și excluziunea. La Paris, prestigioasa École Normale Supérieure dezbate în prezent o propunere de a institui în dormitoare culoare rezervate exclusiv persoanelor care au ales diversitatea ca identitate sexuală (mixité choisie), pentru a exclude astfel bărbații cisgen. Regulile propuse sînt stricte: cei care nu se încadrează în aceste criterii nu au voie nici măcar să pună piciorul pe aceste culoare. În mod sigur, astfel de reguli vor deschide calea unor restricții și mai severe. Dacă, de exemplu, un număr suficient de indivizi își definesc identitatea în termeni chiar mai înguști de atît, ei vor putea, probabil, să solicite un culoar propriu.

Aș sublinia trei aspecte ale acestei propuneri: ea exclude doar bărbații cisgen, nu și femeile cisgen; nu se bazează pe nici un criteriu obiectiv de clasificare, ci doar pe o autodescriere subiectivă; și deschide calea pentru noi subdiviziuni clasificatoare. Acest ultim punct e esențial, întrucît demonstrează că întreg accentul pus pe maleabilitate, pe alegere liberă și diversitate duce în cele din urmă la ceea ce nu poate fi numit decît un nou apartheid – o rețea de identități esențializate fixe.

Woke-ismul oferă astfel un studiu de caz fundamental despre cum toleranța devine interdicție; sub un regim woke nu știm niciodată dacă și cînd unii dintre noi vom fi suprimați pentru ceva ce am spus sau am făcut (criteriile sînt tulburi) sau pentru a ne fi născut, pur și simplu, în categoria greșită.

Departe de a se opune noilor forme ale barbariei, după cum adesea pretinde că ar face, stînga woke participă din plin la ea, promovînd și practicînd un discurs tiranic și lipsit de ironie. Deși pledează pentru pluralism și promovează diferențele, poziția subiectivă din care ea lansează enunțuri – locul din care vorbește – e categoric autoritară. Stînga woke nu tolerează nici o dezbatere cînd e vorba de a impune excluziuni arbitrare care, odinioară, într-o societate tolerantă și liberală, ar fi fost considerate inadmisibile.

Acestea fiind spuse, nu trebuie să uităm că toată această încurcătură se limitează, în linii mari, la îngusta lume academică (și la diferite profesii intelectuale, precum jurnalismul), în timp ce restul societății se îndreaptă mai degrabă în direcția opusă. În SUA, bunăoară, doisprezece senatori republicani au votat luna trecută alături de majoritatea democratică pentru codificarea dreptului de căsătorie al cuplurilor de același sex.

Cancel culture, cu paranoia ei implicită, e o tentativă disperată și, evident, autodistructivă de a compensa violența și intoleranța cît se poate de reale pe care minoritățile sexuale le-au avut de îndurat de-a lungul vremii. E însă un refugiu într-o fortăreață culturală, un fals „loc sigur” al cărui fanatism discursiv nu face decît să întărească rezistența majorității față de el.

Slavoj Žižek, profesor de Filozofie la European Graduate School, este directorul internațional al Birkbeck Institute for the Humanities la Universitatea din Londra și autorul, printre altele, al volumului Heaven in Disorder (OR Books, 2021).

Copyright: Project Syndicate, 2022.

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEȘU