Un cîntecel folcloric destul de cunoscut, vehiculat astăzi mai ales de cărţile şi paginile de Internet pentru copii, a fost înregistrat încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, astfel încît ne poate permite să vedem, în numeroasele sale variante, schimbări ale universului familiar şi ale limbajului vieţii cotidiene. Textul cîntecului – circulînd în prezent sub denumiri ca Numărătoare, Cîntecul numerelor, Cîntecul cifrelor etc. – are o structură clară: e alcătuit din versuri ordonate în funcţie de primele zece numere, fiecare nouă unitate de versificaţie fiind mai lungă, pentru că reia şi segmentele anterioare: „Hai să zicem una, / Una este luna“ devine „Hai să zicem una, / Să se facă două: / Două mîini copilul are, una este luna“, apoi „Trei crai vin din depărtare, două mîini copilul are, una este luna“ şi aşa mai departe. Genul cîntecului cumulativ sau recapitulativ (în engleză cumulative song, în franceză chanson à récapitulation) e prezent în multe culturi, fie asociat numărătorii, ca în cunoscutul cîntec englezesc de Crăciun The twelve days of Christmas, fie lipsit de numere – ca în cîntecelul francez Alouette, gentille alouette. Tiparul textului permite uşor substituţii de cuvinte, cu condiţia de a păstra rima.
Versiunile mai vechi ale cîntecelului, adunate de folcloriştii noştri, sînt mai directe şi mai brutale în alegerea ilustrărilor prototipice ale cifrelor; de altfel, textul nu era neapărat o poezioară pentru copii, culegătorii menţionînd interpretarea sa la şezători, la petreceri, ba chiar şi ipostaza de „cîntec bahic“, dovedită de intercalarea unor versuri tipice: „Să bem vin, să ne veselim“. Versiunile mai noi, destinate grădiniţelor şi şcolilor, au înlocuit versurile mai riscante, modificînd şi scopul cîntecului – care pare să se fi transformat din joc îndrăzneţ şi din probă de virtuozitate într-un instrument de învăţare a numărătorii.
Trei versiuni ale cîntecului – adunate sub denumirea Povestea numerelor (corespunzînd lui Zählgeschichte din germană) – apar în Texte din literatura poporană română, culese în Transilvania de G. Alexici şi publicate la Budapesta în 1899. Alte versiuni (din Moldova şi Oltenia) sînt cuprinse sau menţionate de Tudor Pamfile, în Jocuri de copii, 1907 (Istoria celor zece numere); o variantă bănăţeană a fost publicată de Emil Petrovici, în Anuarul Arhivei de Folklor, III, din 1935; cu siguranţă mai sînt şi altele, în diferite culegeri. Versiunile contemporane (reproduse în numeroase pagini din Internet) asociază numărul doi cu mîinile – „Două mîini copilul are“ –, vers apropiat de unul evocat într-o povestire – „Două braţe omu’ are“ (Mihai Lungianu, La răvăşit, în Luceafărul, 1908); versiunile populare au, însă, invariabil, un alt reper: „Două ţîţe fata are“. Numărul trei e legat, în textele populare mai vechi, de universul cotidian rural – „Trei picioare la căldare“ –, reper abandonat în versiunile mai noi în favoarea unei referinţe culturale – „Trei crai vin din depărtare“; trimiterea religioasă riscă să se piardă, în varianta „Trei cai vin din depărtare“. Pentru numărul patru, persistă pînă azi evocarea universului rural, dar în diferite variante: de la „Patru ţîţe vaca are“ (Alexici) la „Patru roate carul are“ (Pamfile, Petrovici), „Patru roţi la carul mare“ sau „Patru boi la plug se mînă“ (în textele contemporane). Numărul cinci are reperul cel mai stabil, acelaşi în textele vechi şi în cele noi: „Cinci degete la o mînă“, „Cinci degete mîna are“, „Cinci sînt degete la mînă“. Versurile legate de numărul şase ilustrează înlocuirea existenţei rurale înstărite – „Şase boi la plug se mînă“ (Pamfile, Petrovici), „Şase boi plugu-şi trag“ (Alexici) – de către experienţa citadină de „om al muncii“: „Şase zile lucrătoare“. Numărul şapte evocă uneori un scenariu bisericesc – „Şapte popi mas(c)lu-şi fac“ (Alexici) – , dar e în genere asociat unui reper calendaristic: „Şapte zile-n săptămînă“ (Pamfile, Petrovici, textele moderne). Varietatea de repere e mai mare în cazul numărului opt, atît în variantele vechi – „Opt fete la o casă / Multă sărăcie lasă“ (Alexici), „Opt picioare racul are“ (Pamfil, Petrovici) –, cît şi în cele noi: „Opt la joc se prind voinicii“ (sau „Cîte opt la joc voinicii“), „Opt e nota la română“. Pentru nouă, reperul tradiţional al maternităţii – „Nouă luni muierea poartă“ (Petrovici), „Nouă luni femeia ţine“ (Pamfile, Petrovici) – e rareori păstrat (eufemistic) în versiunile contemporane („Nouă luni de aşteptare“), fiind substituit de asocieri destul de variate, de la sărbători religioase şi laice – „Nouă marte mucenicii“ (sau „Nouă-n martie-s mucenicii“), „Nouă-i zi de sărbătoare“, „Nouă Mai e sărbătoare“ – la sentinţe şi credinţe populare: „Nouă vieţi pisica are“. În fine, zece face trecerea clară de la bunăstarea rustică – „Zece clise pe perete“ (unde clisă are sensul regional „bucată de slănină“) (Alexici), „Zece bani bănuţul are“ (Pamfile, Petrovici) – la performanţele şcolare contemporane: „Zece-i nota care-mi place“, „Zece-i nota cea mai mare“, „Zece-i nota la purtare“. Pînă la urmă, în ciuda numeroaselor schimbări, eufemizat şi reorientat către scopuri didactice, cîntecelul rezistă.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
