Nu a trecut mult timp de cînd adorabili ignoranți, apostolii dezinhibați ai noii lumi, scandau pe străzile țării că vor spitale, nu catedrale. Cred ei că spitalele sînt semnul civilizației unei țări, nu catedralele. Îi enervează că bugetele publice (de stat și locale) susțin construcția bisericilor, în general, și a Catedralei Neamului, în special. Dar ce mi se pare interesant cu oamenii aceștia atît de grijulii ca nu cumva să se cheltuiască bugetele publice întru tîmpirea concetățenilor (că ăsta e pericolul cu Biserica, după ei), ci întru însănătoșirea lor (că de-asta există spitale, nu?), este că nu am auzit pe nici unul să protesteze cînd bugetele publice ale țării cheltuiesc sume gigantice pe stadioane. Ai zice că, pentru cei care cred că spitalul și nu catedrala este semnul civilizației, Biserica tîmpește, dar stadionul luminează spiritul omenesc.

Numai la București, după Arena Națională, a cărei mentenanță pare a depăși în complexitate și anvergură posibilitățile administratorului ei (de ce om fi făcut un asemenea stadion dacă nu-i putem pune gazon cum trebuie, dacă nu-i putem întreține holurile interioare și toaletele?) și care a costat cu mult mai mult față de cel mai înalt standard de cost occidental, se mai fac patru stadioane chiar în aceste zile. În fiecare oraș cît de cît însemnat al țării tocmai s-au terminat ori se construiesc stadioane „ultimul răcnet“. Or, stadionul este chiar locul acela în care haite de derbedei violenți se strîng în „galerii“ și, sub scuza de toată lumea acceptată că ei sînt „ultrași“, se bat între ei și bat pe oricare alții, proferează obscenități în dizgrațioase unisonuri și scot la iveală tot ce e mai urît în „omul masă“ (Ortega y Gasset). Evident, deși stadionul este locul în care exact asemenea apucături se cultivă, nimeni nu zice nici „pîs“ – țării, cît mai multe stadioane! Poporul trebuie să aibă unde să urle, nu unde să se roage. Dacă în lista de interdicții a noii lumi figurează catedralele, dar nu stadioanele, în lista ei de priorități figurează spitalele, dar nu sălile de concert. Căci nu am auzit pe nici un civic ridicîndu-și vocea ca să ceară Primăriei Bucureștilor ori Guvernului o sală de concert. Uite, eu aș striga pe stradă „Vrem săli de concert, nu stadioane!“. Vă băgați?

Cum zic, toată lumea cere spitale. Și autostrăzi, și școli, ba unii cer chiar și pușcării noi. Dar o sală de concert nu cere nimeni. Doar suspină după ea melomanii bucureșteni, o dată la doi ani. În București, după 1990, s-au construit de toate, însă nu o sală de concerte. Și ea nu pare a lipsi nimănui. Festivalul „George Enescu“ se desfășoară tot în bătrînul Ateneu (construit la 1888, cît o mai ține și el!) și în odioasa Sală a Palatului. Ateneul, construit pentru conferințe publice mai ales, este abia acceptabil pentru nivelul la care a ajuns festivalul, iar Sala Palatului este un fel de Casă a Poporului pentru muzică. Problemele ei sînt enorme. Totul e defect cu sala asta. Pentru Festivalul Enescu este nepotrivită logistic și catastrofal administrată. Ca să înțeleagă și „Vrem spitale, nu catedrale!“ ce vreau să spun, e ca și cum ai duce o echipă alcătuită din cei mai calificați neurochirurgi ai lumii să performeze o operație de mare dificultate și finețe într-un dispensar de lîngă Făurei: ei vin cu toate instrumentele și computerele necesare intervenției și tu îi poftești să se desfășoare în casa în care unicul doctor al comunei lecuiește și locuiește deopotrivă de vreo 50 de ani. Sau, ca să mă înțeleagă și iubitorii de stadioane, e ca și cum ai pofti un meci de gală dintre Real Madrid și Barcelona pe un islaz comunal gorjean.

Sînt deja aproape douăzeci de ani de cînd primarii Capitalei – unul după celălalt – și miniștrii Culturii – tot unul după celălalt – au promis că vor face ceva ca să avem o sală de concerte demnă de cei mai buni muzicieni ai lumii, care vin la București, pentru trei săptămîni, o dată la doi ani. Nici unul nu a făcut absolut, dar absolut nimic. Maximum de efort l au făcut vreo doi miniștri care, la vremea lor, s-au interesat „în aparat“ ce s-ar putea face. Li s-a spus ceva între foarte greu și imposibil (normal, e România!) și au lăsat-o baltă.

Așadar, am scris Ministerului Culturii și Primăriei Municipiului București dorind să aflu ce mai e nou cu această veche promisiune. Primăria nu mi-a răspuns, deși cele 30 de zile legale au trecut. Ministerul Culturii mi a răspuns astfel:

„În ultimii ani, Ministerul Culturii și Identității Naționale (MCIN) a acordat o atenție deosebită îmbunătățirii și modernizării infrastructurii culturale, inclusiv în contextul Festivalului și Concursului Internațional «George Enescu». În prezent, instituția face demersuri pentru identificarea locației, precum și a surselor de finanțare care să permită construirea și amenajarea, în București, a unei săli de concerte în acord cu relevanța internațională și vocația de brand de țară a festivalului, dar și a altor evenimente culturale de-o importanță majoră pentru marele public.

Unitatea de Management a Proiectului din cadrul MCIN gestionează și proiecte care vizează renovarea, restaurarea și reabilitarea clădirilor culturale de interes public din România, însă printre obiectivele de investiție incluse în acestea nu se regăsesc cele două săli de concerte, respectiv Sala Palatului și Ateneul. În acest context, este important de menționat că Sala Palatului nu se află în administrarea Ministerului Culturii și Identității Naționale.“ Un singur comentariu poți avea la un asemenea răspuns: bla-bla-bla. Și, desigur, convingerea că, de fapt, nimeni nu se ocupă și chestiunea nu este o prioritate pentru nimeni

Mai precis a fost ministrul Breaz însuși care, exact în zilele în care Ministerul Culturii îmi răspundea prin Biroul de Presă, făcea următoarea declarație: „Marea problemă este lipsa unui teren. Vă spun extrem de sincer, pentru a găsi ceva central, o suprafață de teren, cam 40.000 de metri pătrați, cît sînt necesari, este imposibil în momentul de față. Am identificat o suprafață de teren, din păcate prea mică, undeva în spatele clădirii Casei Presei Libere. Suprafața este mult prea mică și nu se poate construi acolo. Plus, mai există și cîteva conducte subterane care nu pot fi deviate. Am încercat o variantă lîngă Ministerul Culturii. Este un teren cu multe procese de recunoaștere a drepturilor de moștenire. Sînt parcele extrem de mici. Sînt terenuri de 90 de metri pătrați care blochează să dezvolți ceva datorită unor persoane care nu înțeleg anumite lucruri. Am căutat soluții. Toate parcelele centrale din municipiul București sînt fragmentate ca o tablă de șah. Sincer, nu v-aș spune un orizont de timp dacă s-ar încerca construcția unei săli într-o zonă centrală a municipiului București. Să încerci să unești toate aceste parcele de pămînt, să încerci să-i convingi pe toți cei care au anumite drepturi de proprietate și să începi apoi construcția unei săli. Nu cred că o astfel de sală ar putea fi la periferia Capitalei. Nu construcția în sine este problema, este problema terenului“, zice ministrul. Evident, prin el a vorbit „aparatul“, inegalabil în a găsi motive pentru care „nu se poate“.

Cît despre invocata chestiune a proprietății, eu mă mir că ministrul Breaz și Guvernul Dăncilă nu au auzit de expropriere. Legea dă voie statului să exproprieze pentru utilitate publică. Sigur, ministrul Breaz nu prea mai contează, căci guvernul său e pe ducă. Sperăm să vină în locul lui un ministru mai breaz.