În primii mei ani de profesorat s-a întîmplat să am o clasă de a V-a la unul dintre liceele de top ale Clujului. A fost un an foarte solicitant, în același timp un an de formare bună. Ce îmi aduc aminte de la o ședință cu părinții: un părinte care m-a apostrofat pentru că solicitam o atenție mai mare la caligrafie. Fiul lui scria ilizibil, nu folosesc o metaforă, vorbesc la modul cel mai concret. Practic, nu îi puteam descifra lucrările. În clipa aceea, părintele mi a dat o replică pe care nu o uit: oricum copiii ăștia nu vor scrie niciodată de mînă, vor tasta doar pe calculator. Nu știu ce i voi fi răspuns, probabil că pînă atunci eu trebuie să pot evalua ceea ce scriu ei. Sau poate voi fi dat vreo explicație didactic-intuitivă despre importanța scrisului ordonat ca piesă în ansamblul deprinderilor pozitive ale personalității.

Mă folosesc de acest intro ca să prind în cheag o altă experiență recentă. Un elev, într-un context oarecum special, mi-a făcut niște fotografii. Am postat una pe Facebook: cu spatele la clasă, scriind pe tablă, cu explicație oarecum autoironică: ce arăt cînd nu arăt decît ceafa. La ce nu mă gîndisem deloc este ceea ce a stîrnit unele reacții. Mai multă lume a observat, mai în glumă, mai în serios, că scriu îngrozitor de urît, ilizibil chiar, că nu se înțelege nimic din ce am scris pe tablă. Bineînțeles, s-a remarcat și delicatețea cefei, nu asta e problema.

M-am gîndit puțin. Făcusem chiar mișto în timpul orei, întrebîndu-i pe elevi dacă știu de ce scriu urît. Știau povestea: în urmă cu cîțiva ani, mîna mi-a fost ruptă din încheietură, aproape accident de muncă, alunecînd pe scările instituției unde lucram. De atunci îmi obosește repede, nu are mobilitate ca una nouă și, dacă scriu repede, înțelesurile devin puțin ezoterice. De altfel, și aici vreau să ajung, nici nu mă prea străduiesc să scriu pe tablă. Prefer să scriu pe coli de flipchart sau pe tablele care permit alunecarea ușoară a unui marker. Contextul în care a fost făcută fotografia nu a făcut mare rabat de la această realitate și am să-l descriu, pentru conformitate, căci la el am vrut să ajung.

În vara anului 2018 am participat la un curs de formare organizat de Centrul pentru Jurnalism Independent în parteneriat cu Romanian-American Founda-tion. Timp de o săptămînă, Ioana Avădani, Mihaela Danga, Cristina Lupu și Cristina Măstăcan au format un grup de profesori de limba și literatura română, de științe socio-umane și de limbi străi-ne să infuzeze curriculumul național specific acestor discipline cu elemente de educație media. Cum să deconstruiești un mesaj media, care sînt caracteristicile acestuia, despre fake-news, mijloace de apărare și de respingere, despre propagandă și manipulare, despre folosirea responsabilă a Internetului și mai ales a rețelelor de socializare au fost doar cîteva dintre temele sesiunilor de formare. Accesarea informației, analizarea ei, reflectare și creare de conținut ar fi pașii, etapele procesuale de raportare la media pe care demersul Centrului pentru Jurnalism Independent le-ar vrea asumate conștient de tineri, de elevi, profesorilor revenindu-le rolul de a-i ajuta. Printre sarcinile profesorilor care au participat la curs (în total, un număr de 90 de profesori au fost formați, în doi ani succesivi și patru serii de formare) se află și cea de a susține lecții asistate de formatoare în care să evidențieze modalități de infuzare a curriculumului cu elemente de educație media. Mi-a venit și mie rîndul și am susținut două astfel de lecții, în prezența președintelui CJI, Ioana Avădani. Am lucrat pe analiza comparativă a presei interbelice și a celei contemporane, pornind de la fragmente din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu și pe modul în care același eveniment se reflectă în diverse tipuri de texte, epistolar, jurnalistic sau memorialistic, pornind de la scrisorile de dragoste ale lui Mihai Eminescu. Acum, ce vreau să zic: eram agitat puțin, așa cum se cuvine cînd ai musafiri la oră, și mă grăbeam poate ceva mai tare ca de obicei să scriu concluziile pe tablă, pentru a nu pierde timp cu schimbarea unei coli de flipchart. De aceea, poate am scris cam urît, cam foarte urît. Dar nimic din ce am scris nu a rămas neînțeles, căci am rostit simultan, am repetat cu voce tare și le-am dat, de asemenea, pe fișe, elevilor. Care elevi, printre altele, au avut ca sarcină de lucru și să scrie cîte un status pe Facebook imaginîndu-și că au participat la un concert al violonistului Sarasate (la care fac referire Eminescu – într-o scrisoare și într-un articol de ziar – și Maiorescu în jurnalul său) din ipostaze diferite, de elevi la un liceu de muzică sau de elevi la licee teoretice, pentru a evidenția diferențele de perspectivă. Copiii au lucrat bine, s-au distrat, le-a plăcut. Alții au avut de creat o știre de tip tabloid, alții de construit un fake-news. Mai toți au lucrat, de fapt, prin intermediul unor device-uri.

Ca să duc povestea mai spre capăt, a doua zi elevii au participat la un workshop susținut de Ioana Avădani tot pe tema educației media. S-au jucat o serie de jocuri care țin de relevanța informației media, au utilizat platforme care oferă posibilitatea construcției unor activități cu rol educativ, de la învățare pînă la evaluare, s-au distrat scriind știri, au rîs, au intrat în competiție, s-au bucurat într-o dimineață de sîmbătă de activități nonformale în care au implicat o parte importantă a existenței lor uzuale: media și virtualitatea Internetului. Au înțeles că, de fapt, media nu înseamnă doar știrile din ziar și de la televizor sau din mediul online, ci mult mai mult, și au conștientizat că sînt permanent bombardați de mesaje media.

Ca să revin la pretext. Am scris urît pe tablă, shame on me. Și cînd mi s-a atras atenția, mi-am adus aminte de replica părintelui de acum aproape douăzeci de ani. Elevii mei de acum sînt născuți după acea replică, iar generația fiului meu s-a născut practic cu laptop-ul, tableta și telefonul sub pernă, sînt interconectați permanent. Pentru generația lor nu mai e relevant scrisul de mînă. O fi rău? Ne cam temem și ne agățăm de ceea ce generațiile noastre și cele mai vechi ce ne-au format credeau că înseamnă normalitate. Și chiar însemna. Dar pentru profesorii noștri, pentru noi. De ce am mai crede că peste o generație-două va mai scrie cineva de mînă, în loc să tasteze sau pur și simplu să dicteze unui device care va transcrie automat? Ce ziceți? Cum va arăta lumea în care știrea zilei va fi despre ultimul om care mai știe să scrie de mînă, desigur, foarte urît, aproape ilizibil? Vi se pare utopic? Înspăimîntător?