Vax (albina)
În presa actuală şi în spaţiul Internetului circulă mai multe întrebări şi tot atîtea răspunsuri în legătură cu expresia vax albina, cunoscută de unii vorbitori prin intermediul unor scrieri şi scenete umoristice din anii ’70-’90. Sensul formulei e uşor de dedus din context: folosită interjecţional sau calificativ, aceasta exprimă deprecierea dusă pînă la negare, indicarea unui fapt ca lipsit de valoare şi de importanţă. Variantele de scriere vacs şi vax notează aceeași pronunţie, dar prima formă e consacrată de normele ortografice (atît pentru sensul propriu, cît şi pentru cel figurat al cuvîntului), în vreme ce a doua este preferată pentru sensul familiar-argotic. Multe dintre explicaţiile din presă identifică, în mod corect, preparatul industrial particular pe care îl evocă formula vacs albina: vacsul produs în prima jumătate a secolului al XX lea de fabrica Albina din Galaţi, proprietatea lui Max Fischer; în Monitorul Oficial din 23 iulie 1906, aceasta e menţionată sub titulatura „Fabrica de producţiuni chimice şi ambalagiu (cutii) de tinichea «Albina» Max Fischer & C-ie, Galaţi“. Produsele sale pentru lustruirea încălţămintei, care aveau, se pare, destulă popularitate, apar în romanul lui Cezar Petrescu, Apostol (1933), ca semn al vieţii cotidiene modeste: „îşi acoperi în fiecare dimineaţă cu vax Albina crăpăturile încălţărilor“; „crăpăturile ghetelor rudimentar tencuite cu vax Albina“.
Textele jurnalistice actuale sînt mai puţin credibile atunci cînd încearcă să explice sensul figurat al expresiei legîndu-l de stricta poveste locală a fabricii Albina şi a produselor ei de îngrijire a încălţămintei, înlocuite treptat de mai moderna cremă de ghete. S-ar presupune astfel că sensul familiar-argotic e relativ recent, simplul vax! depreciativ fiind o abreviere din vax Albina. De fapt, succesiunea faptelor e inversă: vacs (sau vax) avea deja un sens negativ în vorbirea familiară atunci cînd vorbitorii i au adăugat, în glumă, prin procedeul de acumulare tipic argotic, dezvoltări preluate din stereotipiile vremii. Simplul vacs! a fost întărit şi actualizat ca Vacs Albina!, eventual asociat şi cu alte expresii cu funcţie depreciativă similară, vulgare sau doar aluziv-eufemistice („N-ai casă, mobilă, aragaz, televizor, vax albina, crema puca, vorba lu’ Dem Rădulescu!“, Tineretul liber, 1992, nr. 599).
Cuvîntul vacs intrase de mai mult vreme în limbă, cu sensul său propriu, de „preparat, de obicei de culoare neagră, folosit la unsul sau la lustruitul încălțămintei de piele și al hamurilor“ (DEX); în Dicţionarul limbii române (DLR, Litera V, 1997) sînt înregistrate atestări ale sale din documente de la începutul secolului al XIX-lea. Indiferent de posibilele filiere de pătrundere, sursa termenului este, desigur, germanul Wachs („ceară“), denumire extinsă firesc şi asupra unor produse pe bază de ceară; în franceză, de la cire „ceară“, s-au format cirer şi cirage, termeni uzuali pentru lustruirea pantofilor. Vacs stă la baza unei mici familii de cuvinte: a văcsui, văcsuire, văcsuitor. E interesant că termenul se mai folosea, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi într-o altă construcţie, înregistrată de DLR: de vacs, caracterizare a unui tip de piele care se întreţinea prin văcsuire. Reclamele vremii prezintă adesea ghete de vacs, cizme de vacs, piele de vacs etc.
Sensul familiar-argotic al cuvîntului vacs este atestat spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, fiind prezent masiv în romanul lui Duiliu Zamfirescu, În război, apărut în Convorbiri literare în anii 1897-1898. Vacs este chiar ticul verbal caracteristic al personajul Milescu, cam în acelaşi fel în care moft îl defineşte, la Caragiale, pe tipicul Mitică. Milescu foloseşte depreciativul vacs de zeci de ori, exemplele ilustrînd într-un mod foarte interesant funcţiile expresive multiple pe care un asemenea tic le capătă în vorbire. Cuvîntul e folosit mai ales ca răspuns, pentru a marca neîncrederea, deprecierea, minimalizarea: „Vin ruşii. Vacs!“ are şi rolul de a caracteriza negativ o persoană sau o situaţie: „subsemnatul, vacs!“; „Afaceri, vacs!“. Poate fi întărit prin repetiţie – „Vacs! şi iar vacs!“ – şi apare în formule de imprecaţie: „Mii de tunete şi de vacsuri!“ Poate substitui, glumeţ, orice substantiv, avînd în context valoarea imprecisă a lui chestii: „să nu mi umbli dumneata cu vacsuri şi cu fracuri“; la masă, personajul cere diverse feluri de mîncare cu formula glumeaţă „Ia mai dă nişte vacs de ăsta“. Romanul înregistrează şi neadecvarea termenului în anumite situaţii – „se simţi jenat de vulgaritatea vacsului său şi se înroşi“ –, dar şi contagiunea (în măsura în care şi prietenul lui Milescu, Mihai Comăneşteanu, e tentat să preia ticul verbal).
În locul lui vacs se pot imagina, în exemplele de mai sus, alte forme cu rol similar – adesea cuvinte tabu, vulgare, dar şi eufemisme, cuvinte aparent absurde, nemotivate. Cum se explică, pînă la urmă, sensul figurat al lui vacs? Poate doar fonetic, prin joc de cuvinte, pentru că vax e o formă scurtă, asemănătoare cu alte negaţii familiar-argotice (ca nix sau nex). Poate prin vreo metaforă, la fel de greu explicabilă ca acelea care au produs sensurile figurate depreciative pentru rahat sau spanac.
Chiar dacă nu mai e foarte la modă, vax s-a păstrat în limbajul familiar („eşti vax!“, „vax populi“ etc.) şi are un loc asigurat în literatură şi în dicţionare.
