Încerc să scriu o carte. Probabil o să se numească Anomalii. O scriu în engleză, îmi este mai ușor să scriu direct. Am deja un editor care e tot timpul lovit de entuziasm și, sper eu, nu e dependent de iarbă. Habar nu am dacă o să funcționeze, dar am decis să traduc începutul, să verific cumva. 

E urît rău afară. Zi de mijloc de toamnă, cenușie și umedă. Orașul pare mai murdar decît de obicei. Habar nu am de ce mă gîndesc că, în universul lui Kafka, probabil aș fi fost un șobolan temător, deloc gata să iasă din gura murdară de metrou.

Am stabilit că ne vedem la ieșirea dinspre Teatrul Național. Trebuie să discutăm detaliile pentru o întîlnire diplomatică de care nu am nici un chef, dar pe care nu o pot evita.

Se modifică lumina. Devine stridentă și aproape solidă. Mă simt îngrozitor de bătrîn pentru asta. Și tu te uiți la mine în șoc. Știu cum e și cît de confuză te simți. Pupile dilatate și respirația accelerată. Orașul e brusc ciudat, clădirile sînt mari și cumva grele. Prea mulți oameni și prea multe sunete.

Încet, creierul o să se obișnuiască cu avalanșa de stimuli și o să găsească o soluție acceptabilă. Îți dau sticla mea de apă și te îndemn să bei.

Ai gura uscată și bei repede. Aș vrea să zic ceva haios, să te fac să rîzi, dar nu îmi trece nimic prin cap și tu ești speriată rău. Îmi scot eșarfa mea și ți-o dau. Ți se pare firesc. O pui în jurul gîtului.

Îți spun că mergem undeva unde e puțină lume. Dai din cap. Mă iei de braț și mă strîngi un pic prea tare. Îți zic că în cîteva minute lucrurile or să revină la normal și să stai liniștită. E o minciună necesară.

Ne mișcăm repede prin mulțime. Sunetele se aud de parcă am fi în interiorul unei cabine parțial izolate fonic. Unele conversații se aud aproape normal, altele se aud încet și foarte distorsionat. Pupilele tale sînt dilatate într-un mod absurd și tremuri. Îmi este teamă că vei intra în șoc, așa că încep să îți frec încheietura mîinii.

Pulsul începe să se domolească. Intrăm în cafenea. Iau ceai, apă și două căni de lapte cu un pic de cafea. Mă simt vinovat. Ești clar speriată. Locul e destul de întunecat. Arătăm amîndoi străini, așa că ospătărița, cînd vine, ne întreabă în engleză dacă vrem să aprindă lumina. Refuzi categoric. E pentru prima oară cînd vorbești și pari speriată de propria voce. Îți spun că e din cauza gîtului uscat și că ar trebui să bei ceaiul de mușețel.

Dai din cap și bei. Aceiași ochi. Albaștri-verzui cu pete aurii. Îți spun că ai pupilele foarte dilatate, de parcă ai fi pe droguri. Zîmbești cumva trist și apoi îmi spui să mă mut lîngă tine dacă nu mă deranjează. Mă strîngi de braț.

Îmi beau și eu laptele cu cafea. Se întunecă afară și cineva aprinde lumina. Senzație de vomă. Merg cu tine și te ajut să verși. Tremuri.

– Acum ar trebui să te simți mai bine.

– Ce a fost asta?

Tremuri rău și vocea și este un pic prea pițigăiată și prea tare.

– Trebuie să încerci să te relaxezi. O să fie mai bine, dar trebuie să te controlezi un pic mai bine.

– Visez? Se întîmplă asta?

Știu că zîmbesc la tine. Un zîmbet strîmb și trist. O să mă întrebi despre asta, dar nu acum. Acum te concentrezi ca să nu o iei razna. Ai buzele foarte uscate. Îți dau eu strugurelul pe care îl am în rucsac.

Îmi scot computerul și îl deschid. Începe un cîntec al lui Agnes Obel – „Blestemul“. Îl recunoști înainte de a apuca să îl închid.

Știu că ești speriată. Am mai trecut prin asta și prin întrebările care te fac să crezi că îți pierzi mințile. O să treacă, dar nu foarte curînd, iar noaptea următoare o să fie una lipsită de somn. Încet, creierul o să reușească să anuleze stridențele și o să te întrebi dacă chiar a fost așa, dacă îți amintești corect.

Logica esta ca oxigenul. Cu cît mai puțină, cu atît mai esențială. Devine absolut vitală în momentul în care lipsește. Începi să te întrebi dacă vorbesc într-adevăr cu tine sau îți joacă creierul o altă festă.

Te îndemn să mai bei un pic de apă. Te ai mai liniștit un pic.

– Bună.

– Bună.

Ești surprinsă de vocea ta. Sună răgușită rău.

– Agnes Odobel – ai gusturi bune la muzică.

Sunetele din jur încep să capete din nou consistență.

Acum 35 de ani, într-un cort de circ, un saltimbanc mai aruncă o sticlă în aer. În public e un cuplu de puști. Ea are ochi albaștri-verzui și el e cît se poate de îndrăgostit. Are ochi aproape negri și pupilele sînt dilatate. Lumina se schimbă și ea îl sărută. Saltimbancul zîmbește strîmb. Sînt șase sticle în aer.

Prima dată e cel mai rău. E extrem de intens, dar nu într-un fel bun. Geta, mătușă-mea vrăjitoare, tot vorbea despre asta. Întotdeauna am rîs de ea. Nu am crezut nicicînd în prostiile ei. Era incultă, foarte puțin educată și la limita țăcănelii. Eu eram, în schimb, cel mai deștept din familie. Credeam că singurele explicații posibile sînt cele logice.

Am fost un idiot.