Naţionala pare să fi devenit o echipă foarte proastă. Dar cum se explică totuşi unele momente de joc mai bun (meciul cu Franţa de la Euro, meciul cu Armenia sau cele cîteva minute mai reuşite cu Polonia)?

Poate pentru că o Naţională nu se măsoară în minute, bucăţi de meci sau „momente“. Fiecare dintre noi avem „momentele“ noastre, dar asta nu ne face mai deştepţi sau mai frumoşi. Valoarea e o chestie de anduranţă. Naţio­nala României e un arhipelag al speranţei într-un ocean de deznădejde. Greşim cu toţii aici. Şi cei care cer de la un selecţioner să fie un fel de Vrăjitorul din Oz, şi cei care cred că, instaurînd un neamţ cu un CV civilizat la conducere, acesta va schimba istoria. Avem pretenţii de la cei care îmbracă echipamentul în cele trei culori să se comporte ca şi cum ar pune pe ei costumul lui Superman. Uităm că ei ne reprezintă. Reprezintă tot ce facem şi ce nu facem. Sportul dat la cîini de către administraţiile succesive ale ţării. Zeificarea unei generaţii a fotbalului care a reuşit o foarte bună performanţă parţială şi funcţie de care se judecă totul. Mitul occidentalului providenţial lucrează şi el în acest carusel al iluziilor. Sîntem prinşi într-o capcană complexă. Toată lumea vrea reformă, dar nu acceptă decît rezultate imediate. Sîntem concomitent cu un picior pe frînă şi cu celălalt pe acceleraţie. De aceea înaintăm poticnit, ne dăm cu capul de parbriz şi facem accidente. Cîteodată avem rezultate. Pentru că fotbalul e un mare pişicher. Îţi dă avînt pentru ca apoi să facă totul ca să te prăbuşească. Şi dacă n-ai aripi, e rău. Îţi rămîne doar să visezi că zbori.